Write a comment

Pe o străduţă undeva, spre marginea oraşului am zărit- mare, prăfuit dar… „viu” un şotron. Pentru o clipă, involuntar, aproape, am vrut să sar… Da, să sar înapoi în copilăria aceea pură, fără computer şi fără „clasa zero”. Să iau o paică (piatră plată, folosită ca un zar pentru şotron) aşa, cât toate zilele şi să sar. Şi să joc elasticul, întrecându-mă cu prietenele în fel de fel de acrobaţii, să mă joc de-a doctorul, cu seringi improvizate din crenguţe de copac golite de miezul reavăn, să joc „Fazan” sau să dezleg cuvinte încrucişate din diferite reviste îngălbenite. Ori, dintr-o săritură şmecheră să mă avânt în leagănul scârţâind din grădina bunicii, atârnat cu sfori de craca ălui mai bătrân nuc.

Şotronul. L-am privit îndelung… stătea aşa, cu cifrele cât o zi de post, ponosit sub tălpile valului de liceeni de la un colegiu din apropiere. Îl priveau de sus, cu dispreţ, ca pe-o arătare desuetă. Hm… şi mie, câte amintiri mi-a trezit! Şi ce bucuros ar fi să audă cum pocnesc tălpile în pătratele desenate cu cretă… 

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Say something here...
Cancel
Log in with ( Sign Up ? )
or post as a guest