Write a comment

A îngriji un copil e un poate, un gest sacru. Dincolo de datorie, de generozitate, de spirit civic. Sacrificiu asortat cu iubire, mângâiere, ştiinţă, înţelegere.

Dar a îngriji copii bolnavi, într-atât de bolnavi încât poate numai o minune îi ţine în viaţă?!...

În urmă cu puţin timp am făcut cunoştinţă cu doi oameni care au în grijă copiii cu hidrocefalie şi nu numai, la Centrul de Plasament Pentru Copilul cu Dizabilităţi „Speranţa” Sibiu. O „mămică” şi o asistentă medicală. Două inimi, două minţi luminate, mulţumită cărora, copiii suferinzi câştigă zi de zi lupta cu suferinţa, dincolo de orice prognostic.

Ei bine, este vorba despre povestea a doi copii cu hidrocefalie şi handicap psihic sever , care au vârste între 15 şi 17 ani. Mănâncă totul pasat, iar acordarea unei mese durează, datorită bolii, chiar şi o oră pentru fiecare. Amândoi sunt aproape ţintuiţi la pat, iar numai capul lor cântăreşte câte 8-10 kg. Dar atunci când le văd pe cele două angajate în preajma lor, zâmbesc şi au licăriri în priviri când aud muzică. Şi trăiesc. Chiar dacă nu ştiu ce înseamnă copilăria, mingea, păpuşa sau adolescenţa, chiar dacă nu cunosc bucuria de a citi o carte sau de a merge la şcoală, se bucură privind în ochi oamenii care îi îngrijesc cu atâta răspundere şi afecţiune. Şi minunile nu întârzie să apară. Pentru că, aşa cum am aflat de la specialiştii de aici, în cazul în care nu se intervine chirurgical (este şi cazul celor doi adolescenţi de aici, deoarece comisiile medicale i-au declarat inoperabili), speranţa de viaţă a bolnavilor de hidrocefalie este de cel mult 6-7 ani. Ori cei doi au depăşit-o cu aproape 10 ani. Iar reţeta, cum spun cele două interlocutoare ale noastre (care nu au dorit să-şi dezvăluie numele, din modestie), este foarte simplă: afecţiune, pasiune, dăruire, rigurozitate, responsabilitate.  Chiar dacă turele sunt lungi care şi orele de veghe, chiar dacă nu sunt copii ca toţi ceilalţi- să spună  „mi-e foame”, mi-a sete”, „vreau să mă joc”, „mă doare burtica” sau „vreau bomboane”… chiar dacă la 17 ani au o viaţă asemenea sugarilor.

„Aici nu poţi spune sunt obosit, sau n-am chef. Aici nu poţi fi decât DE VEGHE, ca un aparat care nu merge decât înainte şi de care depinde viaţa unor copii condamnaţi la suferinţă pe nedrept, dar care, ca toţi copiii lumii, au dreptul la viaţă”.

M-a uimit seninul din privirile şi din cuvintele celor două angajate:  „mămica socială” şi asistenta. M-a uimit lejeritatea şi bucuria cu care vorbesc despre pacienţi, despre copiii aceştia care trăiesc printr-o minune. M-a uimit trăirea lor, parcă fără nici un fel de osteneală, în ciuda unui serviciu atât de greu. Am înţeles, însă că iată, am de a face cu OAMENI. Da, din aceia care merită majuscule şi tot respectul nostru. Oameni într-un sistem (cel al asistenţei sociale) care, în ciuda lipsurilor, al controverselor sau piedicilor  puse de criză, ne dăruieşte lecţii de viaţă.

 

sursa foto: medicaacademica.ro

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.

Say something here...
Cancel
Log in with ( Sign Up ? )
or post as a guest