Să nu mai pleci vreodată de aici din sat. Poate numa’ de te-or chema la oastea mare să slujeşti sau pentru… Sfat!
Ne-am obișnuit bine cu asfaltul, blocurile suprnumite ici-colo cutii de chibrituri pe verticală, ne-a intrat în sânge să ne strecurăm cu dibăcie și nu prea printre mașinile parcate pe trotuare sau aiurea, de jur-împrejurul blocurilor, cumpărăm și… aer și flori de la mall și adesea uităm într-un colț prăfuit al copilăriei de demult SATUL. Satul acela care e, încă (vrem-nu vrem) INIMA țării, toiagul neamului, icoana ce-a păzit bunii și străbunii. Din când în când, poate, am avea nevoie să ne oprim privirile măcar o țâră pe net, pe acolo pe unde sunt încă postate fotografii cu SATUL. Numai să ni-l aducem aminte… Și, mai apoi, s-o luăm la picior și, într-o bună zi, să ne facem sărbătoare și să facem popas în sat. Să-l simțim, să ne preumblăm pe ulițe de pământ ori cu piatră de râu, ca prin dalbe povești, să dăm binețe țăranilor, să atingem c-o mângâiere un cal, o bivoliță, lemnul bătrân al casei. Și să bem apă vie din fântână.
Ce-ar fi? Cum ar fi?! Poate că după asta am fi mai frumoși. Ni s-ar pogorî în inimă lumina și am fi, fără zăbavă, mai apropae de ceea ce ne închipuim că ar fi… raiul.
Pentru că, de veți băga de seamă, Blaga avea atâta dreptate: veșnicia s-a născut la sat!
surse foto: LA mine acasă în România, Louis Guermond
