Zilele astea ne-au tot bombardat stirile cu invatatoarea care isi umilea in ultimul hal elevii, de parca ar fi fost in vremea inchizitiei. Si, totusi, voacea directorului si a inspectorilor a fost una extreme de firava, drept pentru care, “mastera” s-a intors inapoi la catedra, desi, initial se dories excluderea ei din invatamant.
In acelasi regsitru, azi, am auzit de aczul uni invatator din alt capat de tara care, de ani buni isi hartuieste sexual elevii, amenintandu-i in diverse moduri. Adica, dupa ce cale lasa urme fizice si psihice de nevindecat, ii mai si obliga la tacere, amenintandu-i cu note mici sau cine stie ce alte porcarii. Astia, pardon, NU-S OAMENI. Sunt monstri. In calitate de… roman de rand, de jurnalist, de descendent al unei familii cu dascali si medici ce au facut onoare profesiei alese, consider astfel de cazuri o rana a sistemului, o rana care se cere vindecata. Pentru ca altfel, microbul unor astfel de orori ar putea-o lua razna.
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare… (O. Goga, Dascalita)
Sursa foto: www.stiridecluj.ro
