Bunicile noastre încă mai ştiu să facă pită d-aceea faină ca acu’ 100 de ani. Cern făina ţinută în sac, pun apă şi drojdie şi frământă cu mâinile goale, splălate în apă de izvor. S-poi ţin ritualul acestei FACERI c îndemânare şi neosteneală. Nu ştiu de E-uri şi aditivi, iar dacă vor pită neagră, pun secară, nu coloranţi. Si apoi, hârti, în cuptorul zidit. Care cu arşiţa lui păzeşte cuminte sufletul satului. cu smerenie şi răbdare. în vreme ce ele, făuritoarele, aprind candele la icoană şi-n suflet şi fac cu taină cruce la uşa cuptorului .
Apoi iese « domnia sa », măreaţă, galbină şi bună ca un înger… Pita. Cea de toate zilele. Fără etichetă, celofan, şi preţ. Preţul îi gustul şi truda, şi-n loc de etichetă ştergarul nălbit cu apă din fântână…
Ici colo, prin câte-un sat ce se-ncăpăţânează să trăiască frumos.