Pledoarie pentru ţăran

„Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată”, spunea Ernest Bernea… Şi în orice faptă a lui, a ţăranului, bate inima lui mare, rotundă, ca un măr proaspăt cules.

Ţăranul este cartea de vizită a înţelepciunii mereu învingătoare, ţăranul este pita caldă, este înseşi cartea de istorie, vatră, răsărit, dar, sper, niciodată… apus. Ţăranul e acasa noastră şi aşa trebuie să rămână. El ne învaţă, ne petrece, ne vindecă, ne salvează. El ne face icoane, el ţese ii, el spune proverbe şi poveşti, el ne cântă, el ne e totul.

Haideţi să nu-l mai obidim folosind aiurea peiorativul „ţărane”. Nu are sens. Cred, mai degrabă că faptele din urmă ar trebui socotite lecţie. „Ţăran” să-i spunem omului bun, cumsecade, ştiutor şi harnic. Căci acesta este de fapt ţăranul. Omul acela mereu aproape de Dumnezeu, omul care învaţă la lumânare dar învaţă, omul care nu se teme, omul care nu se lăfăie în limuzine în dorinţa de a-şi arăta calităţile şi care merge pe potecă desculţ, iar la popas bea apă din fântână. E omul care se roagă în biserica de lemn şi nu-şi face cozonacii la microunde, chiar dacă treburile gospodăriei nu-i dau răgaz.

Ţăranul a fost şi trebuie să rămână toiagul în care ne sprijinim la nevoie şi meşterul leagănului din curtea bunicii, cel ce citeşte Biblia pe iarbă, în vreme ce-şi păzeşte cornutele la păscut, e cel ce chiar dacă are pruncii desculţi, îi trimite la şcoală şi îi învaţă să mulgă oile odată cu primele litere di abecedar…

Ţăranul se-nchină pe uliţă în faţa troiţei, fără a se ruşina, ţăranul fluieră în mers o jiană, ţăranul e dumicatul nostru de veşnicie. Ţăranul îi spune vecinului „bătrâne” şi dacă-i baţi al poartă îţi dă un măr şi un pahar cu vin.

Ţăranul trebuie să fie Domnul nostru şi pita noastră cea de toate zilele.