Postul Pastilor: preludiul Invierii si „disciplina interioara”

Vine vreme de post si inchinare. Saptamani lungi, la adapostul mugurilor abia mijiti, rostind primavara… asadar, sa ne luam inima in dinti si sa deretecam cu luare aminte in camara sufletului si, prin rugaciune si fapta sa  sadim o floare in fiece ungher al inimii. Maine vom putea zambi si vom fi mai increzatori…

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea- postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. El a fost rânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului. Totodată, ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul, înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi.

În primele trei secole, durata şi felul postirii erau diferite

În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Postul este practicat din cele mai vechi timpuri, ca mijloc de înălţare spirituală. Este prezent în cultura tuturor popoarelor fiind unul din „pilonii” trăirii religioase. Fără post, fără ascultare de Dumnezeu, nu poate fi vorba de depăşirea condiţiei umane. Aşa cum spun învăţăturile sfinte, Însuşi Mântuitorul Hristos se retrage patruzeci de zile în pustie, iar mai apoi recomandă apostolilor postul, ca mijloc de alungare a demonilor, alături de rugăciune. Postul este în primul rând un exerciţiu de voinţă, fiindcă astfel ne dovedim puterea psihică de a renunţa la ceva. A renunţa la ceea ce este nociv, nefolositor şi strâmb dovedeşte putere şi forţă interioară. Suntem atât de ancoraţi în obişnuinţele acestei lumi, încât mentalul nostru nu mai este capabil să renunţe la ceva, să cauze şi să găsească o soluţie atunci când intervine o schimbare. Dependenţele alcătuiesc „boala societăţii noastre moderne”. Fixismele lumii de astăzi ne-au făcut să renunţăm la obiceiurile noastre creştine. Am lăsat foarte multe buruieni ca să ne invadeze fiinţa. Postul vine acum ca să dezrădăcineze din nou aceste „proaste obiceiuri”, să îndrepte ceea ce este strâmb în noi, să înlăture chiar fixismele de gândire. Mai ales pe plan alimentar, postul conduce spre o hrană naturală, cu alimente naturale create de bunul Dumnezeu şi nu de oameni, modificate genetic sau pline de multe substanţe chimice. Mulţi pustnici se hrănesc sus în munte numai cu ceea ce le oferă natura.

Postul adevărat presupune nu numai o stăpânire a instinctelor, ci şi a gândurilor şi a sentimentelor noastre

În Sfintele Mânăstiri era obiceiul ca unii călugări îmbunătăţiţi, în perioada postului să plece în singurătate unde foloseau, în răstimpul acesta, hrană exclusiv vegetariană şi împuţinată. La sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii se spune că: „mai frumoşi erau cei hrăniţi cu seminţe, decât cei hrăniţi cu multe desfătări”. În plan fizic, cea mai mare şi mai multă energie o cheltuim fiecare pentru procurarea hranei şi apoi o alta pentru digerarea ei. Practic, scopul de bază al existenţei a devenit pentru unii din noi hrana. Te întrebi totuşi dacă această energie ar fi îndreptată către un scop mai nobil nu ar fi mult mai bine? În plan spiritual, postul trebuie să ducă neapărat la o disciplinare a fiinţei noastre, a gândurilor şi a sentimentelor noastre. Mentalul este partea fiinţei noastre cel mai greu de controlat. Acolo „roiesc” gândurile care, apoi, coboară în inima noastră, generând sentimentele. Deşi nu se văd şi unele şi altele se simt. Un om încărcat de afecte negative este cu totul altfel decât unul care gândeşte pozitiv, care iubeşte, care răspândeşte pace în jurul său. Postul adevărat presupune nu numai o stăpânire a instinctelor, ci şi a gândurilor şi a sentimentelor noastre. Efortul trebuie îndreptat permanent către alungarea celor negative şi înlocuirea lor cu altele pozitive. Disciplina noastră interioară trebuie să potenţeze postul. Un post adevărat trebuie ţinut şi cu ochii şi cu urechile şi mai ales mereu cu limba. Multe din conflictele cu cei din jurul nostru vin din incapacitatea de a ne stăpâni vorbele, de foarte multe ori tăioase.

Sunt oprite, în acest răstimp, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. Este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

În Mărginime, Postul începe cu Hodăiţele

Duminică, în seara de Lăsatul Secului Mare, la Sălişte (o vatră de tradiţii nealterate) Postul e prevestit de focuri mari şi rotunde. Conform datului străbun, localnicii, cu mic cu mare s-au adunat să alunge spiritele rele şi rămăşiţele iernii cu focuri care primenesc şi vestesc apropierea Învierii Domnului. Bătrânii spun că obiceiul este foarte vechi, din vremea când aprinderea acestor focuri ducea vestea începerii Postului, deoarece pe atunci nu existau calendare. Tot astfel, erau chemaţi  cu strigăte, la primenire, oamenii care făceau rele şi necurăţii, pentru a se cuminţi şi pentru a primi şi dânşii marea sărbătoare.

Dacă la Sălişte, Galeş, Tilişca obiceiul se numeşte „Hodăit” („Hodăiţe”), în localităţi precum Poiana, Jina, Rod oamenii îi spun „Mătăuzare”.