…Ceea ce era în casa omului, în urmă cu 100 de ani… Asta e definiţia pe care anticarul o dă zecilor, sutelor, miilor de obiecte care sunt unele de ani, altele de câteva luni, universul lui… uneori, le ia în braţe, le admiră şi le… învaţă pe de rost. Cu un soi de reverenţă pentru vechi, pentru meşter şi meşteşug.
De unde şi până unde…
Iniţial, personajul poveştii noastre a fost fotograf. Profesionist. Aşa i s-a trezit şi apetitul pentru colecţionarea aparatelor vechi. I-a ajuns pe mână un aparat chiar de prin anii ’20, cu care prin ’77- ’78 lucra cu plăci de sticlă de la Viena. Şi pasiunea a prins rădăcini.
Între timp, însă, a venit anul de graţie 1989, după care mulţi au luat calea Occidentului. Luat de val, a plecat şi povestitor nostru, în Germania.
După 6 ani, a revenit în ţară şi, după o vreme soţia a ajuns să lucreze contabil la magazin de antichităţi… Şi cum „focul” colecţionarului nu pierise, iar respectul faţă de trecut era „la locul său”…a fost decât un pas până la un anticariat „cu acte în regulă”.
A fost ceea ce i-a venit ca o mănuşă… obiectele s-au înmulţit ca-ntr-un muzeu. De toate… monede, vase vechi, ceasuri, argintărie, tacâmuri, sfeşnice, picturi, broderii, bibelouri, statuete, bancnote, râşniţe de cafea… costume populare, baionete.
Dascălul…
A existat şi un… „dascăl”. Omul de la care anticarul nostru a învăţat să cunoască, să simtă obiectul, să-i evalueze vârsta. Socsz Carol. Profesor, expert în ceramica transilvană, dar şi în sticla de glăjărie şi în cositor. „Obiectul vechi îi iei în mână. Nu trebuie să te uiţi la el. îi simţi muchea tocită, rotunjită- e clar că e vechi. Dacă are muchia ascuţită e nou. Apoi îi simţi în palmă căldura, patina… „ aşa mi-a spus, mi-a arătat şi am învăţat”.
Veteranii
Cel mai vechi obiect din colecţie este acum o monedă din perioada romană. O raritate. Dar anticarul se mândreşte şi cu o scrisoare de la 1803, plimbată cu diligenţa pe ruta Budapesta- Sibiu, cu sigilii şi purtătoare, sigur, de istorii…
Nu-ar fi de lepădat nici săbiile şi baionetele originale, pe care parcă simţi sângele celor de prin Războiul de Independenţă sau cărţile, unele vechi de sute de ani…
Ori poate un cojoc mândru săsesc, inscripţionat 1932, din Slimnic… o adevărată operă de artă.
Cele mai tinere obiecte sunt, poate, insignele, decoraţiile şi fotografiile din al II-lea Război Mondial.
„Comoara”
Una dintre cele mai scumpe piese este acum o casetă de bijuterii dintr-un fel de aliaj reuşit de bronz cu aur, din secolul 19 (cu motive orientale impresionante), provenită de la o casă de licitaţii din Madrid.
Mărturisiri
Mai e, oare anticarul, un personaj în societate, sau doar „o pată de culoare”, o frântură de decor?!…
A răspuns simplu: „până acum 4-5 ani mergea bine, acum, din ce în ce mai prost şi arar dai de oameni care să-şi mai întoarcă privirea sau sufletul spre trecut. Dar şi dincolo merge rău. Am auzit că şi la Munchen, de exemplu, jumătate dintre anticariate şi-au închis porţile.
E greu, dar parcă nu te lasă inima să laşi de izbelişte toate valorile astea. Poate că dacă aveam un spaţiu mai mare, aş fi îndrăznit să fac un muzeu. Acum aştept. Poate uneori îmi intră numai cinci oameni într-o săptămână, dar nu mă descurajez. Tot mai sper ca oamenii să înveţe să iubească, să aprecieze ce ne vine din trecut. Altfel, rămânem goi…”
Într-un articol publicat cu ceva vreme în urmă pe adevărul.ro, gazda noastră povestea:
„… Aduc toate ciudăţeniile. Supiere, sonerii de sufragerie cu care stăpânii chemau femeia de serviciu, foarfece pentru ou, degetare, solniţe şi oliţe de noapte din porţelan. Oliţele sunt foarte căutate”, declară anticarul. Dar în magazin se găsesc şi multe alte obiecte, orologii, pendule, piese de mobilier, majoritatea exponate ale stilului Art Nouveau. „Este stilul care îmi place mie. A fost o revoluţie a tinerilor care s-au debarasat la sfârşitul secolului XIX de trecutul încărcat al barocului, al rococco-ului. Obiectele au o linie unduioasă, îmi place asta. Şi acasă am astfel de decoraţiuni”, spune încântat Nicu Bota.
Şi Caramitru a venit de multe ori, el este interesat în special de obiecte rustice. Dinescu a cumpărat o dată o presă de carte, altă dată un aparat de fotografiat cu burduf”.
Nicu Bota. Un om legat de trecut şi de frumuseţile lui. Un soi de păzitor de artă cu o mie de feţe. De dragul celor ce cândva le-au dau viaţa şi a celor care le-au însufleţi cu poveşti şi amintiri.
Şia făcut prieteni printre reporterii străini care l-au vizitat, dar şi printre turiştii de aici şi de dincolo care-şi dădeau din mână în mână cărţile lui de vizită: să nu uite să-i treacă pragul când vin la Sibiu.
Un anticar…
