Povești din iernile și… nunțile altor vremi… la AVRIG

„”Dumnezeu ne-o ajutat
De-am ajuns la Calistrat…”
Fie că era vorba de „dusul terfelor” (zestrea miresei) sau de alaiul de nuntă, locul numit „La Calistrat” era un reper obligatoriu și ultimul, de altfel, în traseu. Alaiul căruțelor ce duceau zestea miresei, apoi alaiul nuntașilor în ziua nunții „întorceau” la Calistrat, indiferent din ce parte a satului erau, chiar dacă ocolul pentru aceasta era foarte mare. De ce? Sunt mai multe povești legate de acest obicei și una este legată de o iarnă grea și un obicei al miresei de a… scoate apă din fântână în drumul spre casa soacrei. Exista pe vremuri această practică: în drumul spre casa în care va locui, deci ultimul din cele făcute în ceremonialul de nuntă, mireasa trebuia să scoată apă dintr-o fântână, să-i dea mirelui să bea, nașilor și într-o cană să ducă soacrei, era prima dată/ocazie de a o numi pe soacră „mumă”.

„Primește-mă mumă bună .
Aduc apă din fântână. 
Din fântâna cea aleasă 
Să mă ai de drag în casă. 
Din fântâna nesecată 
Să nu mă cerți niciodată…” 
Se spune că într-o iarnă, către sfârșitul lui ianuarie fusese un ger atât de crunt încât înghețaseră izvoarele și chiar și fântânile cele mai adânci.
Un cuplu de tineri s-a nimerit să facă nunta în timpul acela, iar obiceiul trebuia respectat. Călărașii mirelui au dat ocol satului căutând fântână din care să poată mireasa scoate apa, dar n-au găsit niciunde. Musai trebuia să fie fântână, nu râu, nu pârâu, nu izvor cu fântâniță și musai din drum, nu din curți, trebuia să fie fântâna aia la o răspântie. Așa au ajuns la o fântână aflată la o răscruce de căi, fântână care atunci era mult în afara satului. Aproape de fântâna aceea avea sălaș de vite unul Calistrat, el făcuse și troacă de lemn ca să poată adăpa vitele și pusese acolo un canceu pentru trecători. Îi mânase pe călărași la fântâna aia un păstor pe care-l întâlniseră și-l cinstiseră cu „un gât de jin” din plosca mirelui. 
…………………………………………………………………………………………..
Alaiul de nuntă a făcut drumul până la fântâna… lui Calistrat și mireasa a scos apa minunată pe care trebuia s-o ducă soacrei. Se spunea că fără apa scoasă de mireasă nu ar fi fost liniște în traiul soacrei cu nora. Se spune și că așa de bine s-a împăcat acea mireasă cu soacra ei, deși aceasă soacră era cunoscută ca fiind o femeie aprigă și sucită, că de atunci unele mirese, care se temeau de viitoarele soacre, au dorit să ducă apa soacrei de acolo, de la Fântâna lui Calistrat chiar dacă era departe, mai întâi una, apoi încă una, încă una și fie vară fie iarnă a devenit obicei. 
Satul a crescut între timp, lumea s-a schimbat, obiceiurile s-au mai simplificat. Așa s-a pierdut și obiceiul ca mireasa să scoată apă din fântână și să-i ducă soacrei în drumul parcurs de alaiul de nuntă, dar a rămas până nu de mult obiceiul „întorsului” pe la Calistrat. 
Fântâna există încă, este cred, ultima din fântânile aflate în răscruci în Avrig și au rămas și strigăturile de nuntă cu „la Calistrat”, strigături care subliniază implinirea unui proces- cel al consfințirii unei căsătorii ca și urarea de a fi durabilă și fericită”.

Amintiri din iernile de odinioară, la Avrig. Împărtășite cu aceeași căldură și generozitate de bibliotecarul fără de hodină, doamna Maria Grancea. 

Sursa foto: Maria Grancea (în fotografie răspântia numită „La Calistrat” cu fântâna… fermecată, în anii ’50-60)