Înainte vreme, oamenii se temeau grozav de Ciumă, și-o închipuiau ca pe o „dihanie nevăzută, cu un picior de vacă și unul de om, cu coarne și cu coase în mână, cu care seceră sufletele vitelor și ale oamenilor”. (Th. Speranția). O numeau Alba, Maica Bătrână sau Călătoarea pentru a o îmbuna, îi aduceau drept ofrandă adevărate ospețe ritualice pentru a o sătura (în precreștinism se pare că existau și sacrificii umane) şi îi făceau veșminte noi pentru a o îndupleca să plece de la ei.
Folcloriștii spun că acea “Cămeşă a Ciumei” o coseau într-o singură noapte nouă femei „iertate”, după care o agăţau într-un copac din hotarul satului, înainte de răsăritul soarelui. De luat în seamă, în unele locuri, era îmbrăcată cu Cămeşa Ciumei o figură antropomorfă construită din paie, în timp ce-n alte părţi, prin gura veşmântului trebuiau să treacă toţi oamenii din comunitate, pentru a fi feriţi de boală. Şi, pentru a fi siguri că Ciuma nu va intra în satul lor, ţăranii îi înconjurau hotarul cu o brazdă făcută de un plug tras de doi boi negri, închizând astfel comunitatea într-un cerc protector.
Pentru Ciumă, femeile făceau un colăcel ritual (Colacul Ciumei), pe care îl rupeau în patru bucăți și îl aruncau în cele patru puncte cardinale. În Hunedoara, de exemplu, este încă vie o practică străveche, consemnată de etnologul Marcel Lapteș: „În satul Bosorod făceam «Hrana Ciumei»… mai acolo, în hotaru’ satului puneam o cruce din lemn de prun și jos puneam oase de-alea mari, de nu le mai mâncă cânii… un dărab de pită d-aia veche și puneam să mânce Ciuma, să nu vină în holdele noaste… așe… altele tăiau o găină neagră și o puneau în gardul de sus a ocolului lângă Dealu’ Căpățânii să mănânce Ciuma și să nu vină în satul nost”.
Astăzi, ciuma a dispărut de la noi, însă oamenii continuă să ţină sărbătoarea pentru ca Haralamb să-i apere de alte boli grele, la fel de înspăimântătoare, după cum ne încredințează Iulia Gorneanu. (sursa documentare: http://iuliagorneanu.ro/)
Foto: Kurt Hielscher
