De Înălțare, este Ziua Eroilor. Ne întoarcem la poveștile lor și îi aducem frumos printre noi, prin amintiri și dor… și poate vom fi mai puțin formali și mai profunzi în gestul cinstirii.
„-Tata s-o dus pe front când aveam vo 10 ani. Ieream ficioraș acum și nu m-o strâns în brațe când o ieșit pe poartă, o strâns-o numa’ pe Muma cari să străduia să nu lăcrămeze, da’-i sâmțam lacrămile pănă în oasă. Mie mi-o strâns mâna bărbătește ș-o plecat. S-o-ntors apoi, din capu’ ulițî șî m-o luat în brață. L-am iubit șâ l-am urât atunci. L-am iubit că-mi doream strângerea aia pănă la lacrămi șî l-am urât că n-am măi putut să mă țâi bărbat, am dat drumu’ la plâns. Știam că nu l-oi mai vedea. Știam. Șî mă durea sufletu’ așa de tare, așa de tare… Am fugit în curte șî m-am pitulat în șură.
Am plâns. Când o plecat tata pe front m-am pitulat și-am plâns … un râu de lacrămi.
Când l-o dat dispărut Muma nu mi-o zâs, da’ am sâmțât, nu-l măi visam cătană ca pănă atunci , l-am visat ficior, doară io nu-l știam pe Tata ficior.
De-atunci l-am cătat pe Tata în fiecare cătană măi de etatea lui șî mă gândeam la câte un Dumitru care-și aștepta tatăl pe uneva. Toate cătanele aveau un sâmbure de tristeță în ochi, îl vedeam șî mă durea șî pe mine durerea lor, că așa ierea ș-a mea Știam că li-i dor de-ai lor. Știam șî cât de tare doare dorul ăsta și cât de grea îi calea lui.
Șî creșteam așa cu dorul și cu sâmburele meu de triteță care mă căpăra pe suflet, da’ șî cu drag de oamenii ăia care-și cărau cu ei un munte de dor, da’-și dădeau viața ca să le fie o țâră măi bine la ai lăsați acasă.
N-am aflat niciodată mormântul Tatii șî Muma i-o făcut mormânt în cimitir, mormânt gol de trup, da’ plin de lacrămi șî de dor.
Așa am crescut, aprinzând lumină la un mormânt gol șî gândind creștinește la fiecare cătată fără mormânt și la fiecare mormânt fără cătană.
Calcă cu milă pământu’ că nu știi cine l-o sfințât cu sângele său.
Când l-am găsât pe Gore mă gândeam la Tata, așa l-or găsî unii, poate, l-or grijî. Șî mi-o fo’ drag de Gore ca de Tata ș-am plâns când l-or dus. L-am petrecut păn la fag șî cân’ m-am întors acasă m-am pitulat în șură ș-am plâns. Aproape ca după Tata ori după un frate.
Și uite așa am crescut … cu dor șî aprinzând lumini în două locuri: mormântu’ Tati și Fagul lu’ Gore. Amândouă goale… de ei, da’ pline de dor. Șî câți ca mine? Câți ca ei?”
Așa-mi povestea bunicul cândva, poveștile lui despre acei an începeau întotdeauna cu asta. Ca o rugăciune.
Tatăl bunicului meu a plecat pe front în 1914, a fost dat dispărut în 1915 și dispărut a rămas.
Pe Gore bunicul l-a găsit rănit în 1916, dincolo de Capu’ Dealului, lângă un fag, l-a ascuns și îngrijit cu ajutorul mamei sale până l-au putut trece camarazii lui muntele în România. A murit și Gore în spital la Tg. Jiu.
Poveste împărtășită cu inima deschisă, cu lumină spre… învățătură de doamna Maria Grancea, directorul Bibliotecii Orașului Avrig.
