Preambul la Ziua Fortelor Terestre

În fiecare an, la 23 aprilie, militarii Armatei Romaniei sarbatoresc Fortele Terestre, al caror patron spiritual este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe – Purtatorul de Biruinta.

Reînvierea tradiţiei de a-l cinsti pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ca patron spiritual şi ocrotitor al Forţelor Terestre izvorăşte din însăşi vitejia, puterea şi credinţa lui, calităţi ce constituie un adevărat imbold pentru generaţiile de tineri care apără ţara sub faldurile Drapelului de luptă şi reprezintă dovada de nezdruncinat a continuităţii şi temeiniciei existenţei celor două instituţii fundamentale Biserica şi Armata, care ocrotesc atât spiritul cât şi liniştea şi pacea poporului român.
Aşa cum consemnează  site-ul www.ligamilitarilor.ro,  în toate garnizoanele din ţară se desfăşoară, cu acest prilej, activităţi și ceremonii de omagiere a jertfelor înaintaşilor, de evocare a tradiţiilor de luptă ale unităţilor şi de prezentare a etapei actuale parcurse de Forţele Terestre.

 

Conform sursei citate, dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor si specialitatilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.
Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.
Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului roman modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.

Infanteria, arma de baza a sistemului militar romanesc, era organizata in sapte regimente, constituite fiecare din doua batalioane a cate patru companii. In 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.
Cavaleria, singura arma cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, sa execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din doua regimente, organizate fiecare pe cate patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit.
Artileria, deşi era o arma in plin proces de afirmare in armatele altor state, la noi se rezuma la doar sase baterii (patru in Moldova si doua in Muntenia), care au fost reorganizate in cate un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei romane, cât şi în măsuri importante care au dus la înfiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative si inspectorate de armă.

Instituţia inspectoratelor de arma poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 si respectiv 1887), probabil datorita faptului ca problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor si diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.
 Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma sa fie consolidata prin participarea oştirii romane, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergura din epoca moderna a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.

Arma activă cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu şi flotilă) şi trupele teritoriale (dorobanţi, călăraşi, pompieri). În 1900, întreaga armată româna era organizată în: patru comandamente de corp de armată, nouă comandamente de divizie, nouă batalioane de vânători (câte unul în fiecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fiecare avea cate trei batalioane), 11 regimente de artilerie de câmp (fiecare compus din şase baterii cal. 75 mm si sase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, două regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu şi două regimente de geniu. La începutul primului război mondial, armata de uscat era structurata în: cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei.

Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de lupta a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme: tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armata cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de lupta, un batalion garda palat, doua batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare.

În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii. Fiecare categorie de forte ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente.

Reorganizarea Armatei Romane din anul 1947, legiferata de Instrucţiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat si Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfiinţarea Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949

Tot în cursul acestei luni, Academia Forţelor Terestre din Sibiu va marca alte trei sărbători din domeniul militar:

Aniversarea Zilei Justiţiei Militare-25.04.2013 

Ziua veteranilor-29.04.2013 

Aniversarea Zilei Infanteriei Române-30.04.2013 

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: