Prunci din Sibiel, din Grui, din Săliște… Prunci crescuți și educați în taina românismului, în bucuria de a simți că aici ți-s rădăcinile și seminția… Prunci de-ți umplu inima văzându-i cum îți trăiesc sărbătorile satului, cum înțeleg ei, lumea asta a lor simplă și frumoasă, de parcă ar fi învățat pe de rost celebrul discurs al poetlui Lucian Blaga despre sat…
Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie!). Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, care nu pot fi sezisate decât în copilărie… Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii… (Elogiu satului românesc).
Imagini suprinse oarecând la ceremoniile prilejuite de sărbătorile Înălțării Domnului și Zilei Eroilor.
Și da, cum spunea Blaga, iată dovadă: Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi suficient.
