Joseph Campbell spunea ca “Erou este acela care si-a daruit viata unui lucru mai important ca el insusi”. Iata unul de-al nostru!
Doammne, camaradul meu din dreapta
A tăcut deodată să mai tragă
A tăcut cu graiul şi cu fapta
N-a mai luminat prin ceaţa vagă
Arma lui cea sigură şi dragă (…)
El cu ochii ficşi privea-nainte
Parcă, fericit, vedea în zare
Ţara lui întreagă, şi, fierbinte,
Parcă cuprindea-ntr-o-mbrăţişare
Doamne, toată România Mare… (Dumitru Olarius)
Alături de flăcăii satului natal, viscoliți de aceleași gloanțe dușmane, cu 7 decenii în urmă, cădea la datorie poetul sublocotenent Dumitru D.Olariu.
Dumitru Olariu s-a născut la 8 martie 1910, în comuna Poiana Sibiului, județul Sibiu, într-o familie cu șase copii. Tatăl poetului, ajuns cu transhumanța în Dobrogea, în 1924, și-a cumpărat o moșie și o gospodărie în comuna Valul lui Traian. A urmat școala primară în comuna natală, iar cursul inferior liceal la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie. Cursul superior și bacalaureatul le-a împlinit la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, în 1929. Urmează, apoi, cursurile Facultății de Drept din București devenind licențiat în 1934. Profesia de avocat a executat-o în Baroul de la Constanța și, până să fie mobilizat, a fost și viceprimar al municipiului Constanța. Înclinațiile sale către literatură apar încă din anii liceului, iar debutul literar l-a făcut în anul 1929, cu poezii publicate în Revista „Țara Bârsei“.
Activitatea poetică i-a fost întreruptă de obligația patriotică, de a-și face stagiul militar într-un moment de grea cumpănă pentru România – izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în septembrie 1939. Având la bază studii superioare, este trimis la Școala Militară de Cavalerie de Rezervă din Sibiu pe care o termină in anul 1940, cu gradul de sublocotenent în rezervă. Este repartizat la Unitatea 5/10 Cavalerie (două Regimente de Cavalerie din Turnu Severin). Înainte de a pleca pe front, a fost pus în fața unor propuneri de a rămâne în țară: în calitate de primar sau prefect al Constanței, să fie trimis în Germania pentru specializare, timp de trei ani, sau să fie mobilizat la moșia părinților din comuna Valul lui Traian. Nu a fost de acord cu niciuna din variante, spunând, cum mi se confesa, recent, ultima soră care trăiește în Sibiu, distinsa doamnă Tempea (fostă Olariu) Paraschiva, că „Nu vreau să mor ca un laș, vreau să-mi apăr țara!”. „Când a plecat pe font, de la Târgu Jiu a ajuns cu trenul în gara Valul lui Traian, era ziua de 1 martie 1942. L-am așteptat pe peron și, când a pornit trenul, a ieșit la geam. Mi-a dat un mărțișor și mi-am luat adio de la el. Știam că merge la moarte. Parcă îl văd și acum, nu era trist deloc, dar noi plângeam…”.
Ajuns în zona Mării Azov a fost încadrat în Grupul 19 Cercetare Călare, care desfășura acțiuni de luptă, alături de aliații germani, pentru stăpânirea Peninsulei Crimeea. A fost numit în funcția de comandant de escadron (companie). La marile confruntări terestre, navale și aeriene împotriva trupelor sovietice ia parte și tânărul sublocotenent, remarcându-se prin acțiuni îndrăznețe. Chiar în prima misiune de luptă, a reușit să înlăture pericolul ocupării de sovietici a unor poziții-cheie. Pentru curajul și bărbăția de care a dat dovadă în aceste prime confruntări, comandantul Grupului 19 Cavalerie îi acordă drept recompensă o permisie pentru a veni în țară la familie. Însă, la rugămintea unui camarad, căruia soția îi născuse un fiu, sublocotenentul Dumitru Olariu renunță la permisie în favoarea acestuia. Și trece să-și îndeplinească, mai departe, noua misiune de luptă, care consta în eliberarea unei cote strategice, ocupată de sovietici. Atacul acestui obiectiv l-a desfășurat pe timp de noapte, iar îndeplinirea misiunii a făcut-o cu sacrificiul vieții. În acest atac de noapte, la 6 octombrie 1942, la nici 23 de ani împliniți, cade eroic alături de mai mulți militari din subunitatea sa. Înainte de a=și da ultima suflare, a strigat: „Înainte, trupa mea dragă!”. În acea zi de 6 octombrie 1942, eroul poet Dumitru Olariu, prin Ordinul de Zi 1248/1942, a fost avansat la gradul de locotenent post mortem, iar prin Ordinul de Zi 57/1942, Comandantul german din zona luptelor l-a decorat, post mortem, cu medalia „Crucea de fier” germană clasa a II-a. A fost înmormântat în cimitirul bisericii localității caucaziene Abinskaia. Jertfa lui nu a fost uitată. Pentru faptele de vitejie din aceste lupte, locotenentul post mortem Dumitru Olariu a fost decorat,prin Decret Regal nr. 3530/15.02.1943, cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, cu panglică de virtute militară. Pentru cinstirea eroului poet Dumitru Olariu, autoritățile județului Constanța au atribuit numele poetului unei străzi din Constanța, același nume purtându-l și școala din Comuna Valea lui Traian. Tot în cinstea memoriei poetului, autoritățile județului Sibiu au aprobat ca strada pe care se găsește casa poetului din Poiana Sibiului să poarte numele acestuia. (Col. (r) V. Neghină).
Dumitru Olariu (Poiana, Sibiu 1910, mort în 1942 în frontul caucazian)- EROU. Taran, poienar, avocat, întemeietor al revistei Litoral (1939-1943). A publicat în timpul vieţii volumul Crângurile cerului. I se editează postum Crepuscul intern (1943). Meritorii suntpoemele ce fertilizează cu înţelesuri metaforice inedite abisul marin (Şi marea e o carte). Criticii spun ca versurile lui D. Olariu rezonează autentic la miracolul regenerării (Geneză), cu accente ce amintesc de simfonismul senzualist al unui Ion Vinea:
„Ţară de foc, amvon de cocori…
Pescarii scot soarele-n plasă din mare
Cu hohote roşii în zori izbucneşte lumina;
Pe câmpuri azi macii se-mbată cu sângele vechilor zei.
Unde încep descuiatele-ţi raiuri şi cine Ar putea spune?
Doar rugii cu crengi de tămâie.
Singurătatea în vaste oglinzi bântuieşte,
Nechează cucuta în inimă”.
Rod de Poiana transpus in vers. Erou, ecou al unui sat mioritic. Un nume care nu trebuie uitat!
A nu avea eroi sau a-i ignora inseamna a nu avea aspiratii, a trai in trecut, a fi aruncat inapoi la rutina,senzualitate si o personalitate conservatoare.
sursa foto: Poiana Sibiului Satul Vlasinilor
