Să ne mai amintim să… râdem! Și, de ce nu, să ne amintim de CINEVA care a învățat întreaga omenire să râdă…

„Râsul este soarele ce alungă iarna de pe chipul oamenilor”. (Victor Hugo)

Râsul este o formă de expresie a feței umane care exprimă veselie, fiind în corelație cu o serie de procese fiziologice. Este reacția normală a unui om sănătos la o situație comică, însoțită de o stare de relaxare după constatarea lipsei pericolului, sau conflictului, fiind și o reacție de autoapărare față de senzația de teamă. Ramura științifică care se ocupă cu studiul râsului se numește gelotologie (grec. „gelos” = râs). Cam așa scrie în dicționar… Și poate că ar trebui săne aducem aminte mai des să facem în șa felîncât râsul săne împodobească chipul, si ne lumineze o țâră… Căci bun și-i…musai…

În relațiile dintre oameni râsul poate exprima o formă de su=impatie, înțelegere reciprocă, atenuarea conflictelor, necesare unei bune conviețuiri. Unii cercetători consideră râsul ca o formă de  comunicare între oameni care a existat înaintea apariției vorbirii. Pentru a sprijini această teorie se ia considerare centrul râsului din creier care este mult mai vechi ca și centrul vorbirii.

Mai exact, specialiștii au  explicat că sistemul limbic din centru creierului (cu  rol major în memorie, emoţii, și în elaborarea comportamentelor), care conține amigdala și hipocambul, este declanșat atunci când vedem sau auzim ceva amuzant. Această activitate stimulează în cele din urmă regiunea motorie a creierului să devină activă, ceea ce produce reacția fizică a râsului și expulzarea vocală a sunetului.

Și dacă tot a fi să… râdem, să ne mai amintim să… râdem, haideți să ne îndreptăm gândurile către un geniu care a învățat întreaga omenire să râdă…

Arthur Stanley Jefferson (n. 16 iunie 1890 in Ulverston Anglia- Regatul Marii Britanii- d. 23 februarie 1965- Santa Monica, SUA),  cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a fost un actor și regizor american de origine britanică, devenit celebru îndeosebi prin filmele cu… Stan și Bran.

Dacă ar fi să îi atribuim un singur cuvânt, acela, cu siguranță ar fi HAR. Pentru că Stan a întruchipat harul unui artist de înaltă clasă, un artist complex, neostenit.

A fost jumătate din „Laurel and Hardy”, un dublu iconic de comedie de la mijlocul secolului al XX-lea dar care ne-a rămas pentru totdeauna.

Născut într-o familie de actori, Laurel a intrat pe scenă la începutul carierei sale. A început să cânte profesionist în comedii de muzică și a dezvoltat un stil propriu, care include pălăria lui. El a fost mentorat de Fred Karno și a fost un student pentru Charlie Chaplin. A călătorit cu Chaplin în SUA pentru a-și începe cariera în filme, un nou mediu în acea epocă. A lucrat cu studiourile Roach și a jucat într-o serie de scurtmetraje. În acel timp l-a întâlnit pe viitorul său colaborator Oliver Hardy și au început să apară în scenete împreună

. Chimia dintre Laurel și Hardy a funcționat pentru public și a devenit oficial un cuplu de succes pe ecran. Perechea legendară a jucat în multe scurtmetraje în acea epocă și chiar a câștigat un Oscar. S-au concentrat pe spectacolele de scenă și sala de muzică spre sfârșitul anilor 1940, iar succesul turneelor ​​lor în Europa și Londra le-a sporit imens cariera.

Laurel a încetat să mai lucreze după moartea partenerului său Hardy și a ales să se retragă din ochii publicului. Realizările sale au fost onorate cu un premiu al Academiei pentru realizarea vieții și o stea pe Hollywood Walk of Frame. Este amintit astăzi ca unul dintre cei mai amuzanți artiști ai mapamondului, o adevărată stea…

A creat și a jucat în zeci (Absolut ZECI) de filme, a uluit, a bucurat și ne-a dăruit una dintre cele mai mari lețcii de ACTORIE, de ARTĂ PURĂ.

În 1910, Stan Laurel și-a început cariera profesională după ce s-a alăturat trupei lui Fred Karno, care îl avea și pe Charlie Chaplin. El și-a asumat numele de scenă Stan Jefferson acolo. El a fost un student la Chaplin, iar duo-ul a învățat comedie slapstick de la mentorul lor, Karno. Laurel s-a mutat în Statele Unite împreună cu trupa pentru a face turul țării. În ciuda faptului că s-a înregistrat pentru serviciul militar în timpul primului război mondial, el nu a fost chemat din cauza statutului său de străin rezident și a surdității. Prin urmare, Laurel și-a continuat turneul în Statele Unite. Din 1916 până în 1918, a făcut echipă cu Baldwin și Alice Cooke și a concertat cu ei. De asemenea, a lucrat cu Oliver Hardy pentru scurtmetrajul „Câinele norocos” în 1921. La întâlnit pe Mae Dahlberg în această perioadă, iar duo-ul a concertat împreună. Și-a schimbat numele de scenă în Laurel la propunerea lui Dahlberg. I s-a oferit un contract pentru a juca în comedii scurte. A fost văzut pentru prima dată în „Nuts in May” și mai târziu, a lucrat împreună cu Dahlberg în scurtmetrajul din 1922, „Mud and Sand”. A decis să-și abandoneze munca scenică și să continue să lucreze pentru scurtmetraje și comedii cu două role. În 1924, Laurel a devenit actor de film cu normă întreagă. A semnat un contract cu Joe Rock pentru 12 scurtmetraje de film și s-a îndepărtat încet de asocierea sa cu Dahlberg. Cele mai faimoase role scurte ale sale din această perioadă au fost „Detenți” (1924), „Undeva în greșeală” (1925), „Blue Blue Days” (1925) și „Half a Man” (1925). În 1926, celebrul studio Hal Roach a semnat Laurel. Sub steagul lor, a început să regizeze și să scrie pentru filme. Filmul său „Yes, Yes’ Nanette ”a fost lansat în 1926 și a jucat în rolul viitorului său colaborator, Oliver Hardy. Laurel a jucat, de asemenea, ca actor în locul lui Hardy în filmul „Get‘ Em Young ”. Din 1927 încoace, Laurel și Hardy au început să apară împreună ca duo în mai multe comedii. Cele mai faimoase scurtmetraje ale lor au fost „Supă de rață”, „Cu dragoste și suieruri” și „Slipping Wives”. Duo-ul a reușit din cauza chimiei pe ecran și a devenit apropiat ca prieteni. Reacțiile publicului la duetul de benzi desenate au fost pozitive; iar Leo McCarey, directorul studiourilor Roach, a decis să le asocieze mai des. El a avut în vedere succesul lui Laurel și Hardy și a decis să lucreze cu ei la o serie de filme. Perechea „Laurel și Hardy” a avut un succes masiv și au jucat în multe scurtmetraje, inclusiv „Ar trebui bărbații căsătoriți să meargă acasă?”, „Fii mare!”, „Bătălia secolului” și „Afaceri mari” printre alții. Când tehnologia filmului a început să se schimbe, s-au mutat de la filme mută la vorbitoare și prima lor lansare a fost „Unaccustomed As We Are” (1929). Continuați să citiți mai jos Munca perechii a crescut la începutul anilor 1930. Au fost văzuți într-o varietate de filme, inclusiv „Revista de la Hollywood din 1929” și „Cântecul roșu”. Lungmetrajele au fost introduse în această epocă, iar perechea a fost implicată activ în ele. Primul lor lungmetraj a fost „Pardon Us” în 1931. Laurel și Hardy au continuat să facă filme împreună, în ciuda separării lui Laurel de studiourile Roach. Filmul lor „The Music Box” a apărut în 1932 și a câștigat Premiul Academiei. Pentru Roach Studio, ultimele filme ale perechii au fost „A Chump at Oxford” și „Saps at Sea”. În 1941, Laurel și Hardy au semnat un contract cu 20th Century Fox și au acceptat să lucreze la 10 filme în cinci ani. Cu toate acestea, majoritatea filmelor lor, inclusiv „Bullfighters” și „Jitterbugs” nu au reușit. În 1947, perechea s-a întors să facă ceea ce i-a plăcut cel mai mult – sala muzicală. Au făcut un turneu în Marea Britanie timp de șase săptămâni și s-au întâlnit cu un public entuziast și distrat peste tot. Au jucat chiar pentru regele George al VI-lea și regina Elisabeta la Londra. Au decis să continue turnee mulți ani după succesul lor în Marea Britanie. Sănătatea lui Laurel a început să se deterioreze în anii 1950, iar Hardy a lucrat la proiecte solo. Cu toate acestea, au venit împreună pentru ‘Atoll K’, un lungmetraj francez. Filmul a fost un dezastru, iar duetul a decis să continue turneele. Cu toate acestea, sănătatea lui Laurel nu s-a îmbunătățit și a ratat multe spectacole. Moartea lui Hardy în 1957 a pus un obstacol permanent în cariera lui Laurel, acesta fiind devastat de plecarea partenerului său. A refuzat să cânte pe scenă sau să acționeze în filme fără Hardy și a decis să se retragă de pe marele ecran. Spre sfârșitul carierei sale, Laurel a primit un premiu al Academiei pentru realizarea vieții în 1961. Producția sa prolifică de 190 de filme a fost aplaudată de industrie. Și-a petrecut ultimele zile în California și i-a scris întotdeauna fanilor.Comedieni americani Regizori americani Personalități britanice de film și teatru

Lucrări majore Cea mai reușită lucrare a lui Stan Laurel a fost turneul său la Londra cu Hardy în 1947. Duo-ul s-a angajat într-un turneu de șase săptămâni prin oraș pentru a prezenta comedii de sală muzicală și oamenii s-au repezit să le privească. Au concertat și pentru familia regală. Succesul acestui turneu i-a ajutat să continue turneele pentru restul carierei lor.