Prag de Praznic mare… aroma de Sanziene vantura noaptea si adierile varatice se prefac in aduceri aminte…
Iata ce ne impartaseste Maria Grancea, bibliotecarul pastrator de cuvinte mestesugite si dat strabun din Avrig despre Sanzienele unei copilarii… apuse:
“Prima mea amintire legată de Sânziene este de undeva de la vârsta de 5 ani, când Mume, la care dormisem în acea noapte, m-a trezit de dimineață, la răsăritul soarelui:
„-Hai copilă să culegi flori din grădină, să te sărute Zânele, că ești bălaie ca ele.”
Am coborât din lădoiul mirositor a flori uscate, în care dormisem, și m-am dus desculță cu Mume în grădină. Avea un loc în care erau mereu flori înflorite. Niciodată florile n-au mirosit mai frumos ca în acea dimineață. N-am văzut Zânele, dar am văzut prima dată în viața mea un răsărit de soare. Mume spunea că pe razele lui coboară zânele, că stropii de rouă sunt lacrimile lor. Eu adunam flori, Mume lua de pe iarbă un ștergar ud:
„-Sunt lacrimi de zână, sunt de leac”.
A împărțit buchetul adunat de mine în două, o parte din flori le-a dus mai târziu la biserică iar pe restul le-a pus la uscat. Urmau să fie puse în căpătâi de câte ori punea otavă nouă în el. De aceea mirosea lădoiul în care dormeam, paturile, dulapurile și hainele Mumii a flori uscate.
Nu știu dacă m-au sărutat zânele, Mume era mulțumită, știa ea ce știa și le întâlnise pe zîne cândva când Moșul a fost bolnav iar ele i-au dat leacul. De aceea știa Mume care flori sunt bune. În dimineața aceea grădina mi-a părut un tărâm de basm. Mulți ani după acel ceas am încercat să prind încă un asemenea moment, am rugat-o pe Mume să mi-l recreeze, mi-a spus că darul zânelor nu-l primești decât o dată în viață. Necazul era că avusesem doar cinci ani și n-am știut care din minunile acelea era darul. Nici Mume n-a vrut să-mi spună, in schimb mi-a spus o sumedenie de povești despre zâne.
Fiice ale Soarelui și Lunii, Sânzienele sau Sânzânele (cum le spune la noi) sunt entități de lumină și bucurie, aducând căldura binefăcătoare a soarelui și fertilitate în tot ce e viu, dând farmec nopților de vară, aducând noroc, sănătate, împlinire tuturor celor ce le cinstesc ziua. Noaptea Sânzienelor este una dintre Nopțile Mari, în care se deschid cerurile și porțile dintre Lumi, poate cea mai specială dintre toate fiindcă, în poveștile noastre se spune că, este singurul moment din an în care Luna și Soarele își pot mângâia, pentru o clipă, chipurile. Așa, din clipa aceea magică se nac Sânzienele.
Se spune pe-aici că tot în Nopțile Mari , și mai cu seamă în cea de Sânziene, poți găsi drumul spre Poarta Mare, un loc în munți ce se deschide tărâmului în care s-au refugiat mai întâi uriașii (cei ce ne-au construit Cetatea), apoi strămoșii daci, apoi de-acolo au venit cei care i-au invățat pe bătrâni taina ierburilor de leac, mersul stelelor, rotația culturilor, cumpăna apelor.
La noi se mai spune că acum se culege busuiocul semănat în Vinerea Mare, folosit pentru descântec, botez, leac, și alungat duhurile rele. Din busuiocul cules se face un manunchi mic ce se aruncă pe casă sau pe șură, în partea de răsărit, cu grijă să ramână acolo. Dacă busuiocul nu cade este semn bun pentru anul în curs, dacă însă alunecă și cade este semn că… morții curții cer ceva așa că, pentru ca nimeni să nu „plece” se dă de pomană o pâine și crenguța de busuioc.
Tot de Sanziene se așează seara un ștergar nou de cânepă pe iarba din gradină sau pe crengile unui copac și se lasă „să-l răsară soarele”. Ștergarul se storcea într-un vas nou, apa strânsă era descântată apoi se folosea ca leac pentru „tânjala” de dragoste sau de dor, iar ștergarul se păstra și se folosea (se înfășura descântat) la dureri de mijloc, de spate sau de piept sau la naștere: se așeza sub spatele femeii care năștea și se înfașura apoi pruncul după primul scăldat. Tot pruncului i se punea în apa de la primul scăldat un strop din „roua de la Sânziene” pentru ca pruncul sa fie sănătos și iubit.
Cu roua de la Sânziene se stropeau iile mireselor pentru ca să fie frumoasă și dăruită căsnicia celor care le purtau.
Tot acum se puneau iile noi afară, în grădină, să „le mângâie Luna și să le răsară mândrul Soare” pentru ca cele care urmau să le poarte să fie sănătoase, frumoase și iubite.
Se spune că femeile care nasc în noaptea de Sânziene sunt dăruite de Zâne cu puterea cunoașterii plantelor de leac, iar pruncii născuți atunci, dacă sunt scăldați în „roua de Sânziene” sunt frumoși, sănătoși, norocoși și, asemeni mamelor lor, primesc darul vindecării.
Se mai spune că odată, o tânără femeie rămăsese văduvă cu puțin timp înainte să nască. Soacra ei, o acritură de muiere, a alungat-o de acasă ân seara de ajun de Sânziene. Biata femeie mergea plângând pe cărarea ce ducea spre o poieniță. La marginea satului feciorii și fetele aprindeau focuri și împleteau cununi de flori cântănd, era începutul uneia din nopțile mari. Fiindcă o apucaseră durerile nașterii femeia se ruga Lunii s-o vegheze, că era singură pe lume și niciun suflet nu-i stătea alături. O dureau pe biata femeie toate, dar o durea mai tare sufletul, se temea și pentru sănătatea copilului ce urma să se nască și de singurătatea ei și de noaptea ce urma să vină… Lacrimile femeii picau în iarba poienii și străluceau printre florile galbene ce creșteau acolo. Un gând îi strecurase luna: să-și încingă mijlocul cu mănunchiuri din acele flori.
S-a oprit la marginea poieniței, lângă un mic izvor. Acolo, mângâiată de razele Lunii a născut o fetiță pe care a numit-o Sânziana, ca pe fetele Doamnei Nopții și ale Soarelui. A scăldat copila în izvor și a infășurat-o în păstură, a ridicat ochii spre cer și a mulțumit Lunii. Într-o clipă Sânzienele, fetele Lunii, au coborât în poieniță să ajute mama și pruncul nou născut, să aducă liniștire și sănătate celor două. Sânziana, cea născută în poiană, moșită de Lună și dăruită de zâne cu frumusețe și înțelepciune a devenit o minune de fată, măiastră și pământeană în același timp, blândă și harnică, pricepută și zâmbitoare, după care oftau feciorii, se încruntau fetele și binecuvântau bătrânii. Poveștile noastre au loc de cinste pentru Sânziana. Florile care-i poartă numele și culoarea pletelor sunt la fel de binecuvântate așa cum fusese și copila născută în poiana Zânelor.
De atunci femeile însărcinate își pun, în apropierea sorocului nașterii, flori de sânziene la mijloc pentru o naștere ușoară, de atunci fetele își caută norocul în flori de sânziene, de atunci feciorii visează o Sânziană pământeană, de atunci, babele descântă de dor în flori de sânziene, de atunci…
Noaptea de Sânziene era singura noapte în care descântecele se puteau „transmite” spuse (nu furate), însă spuse tare o singura dată, fetele/nevestele care erau „dăruite” de Sânziene cu darul vindecării puteau reține imediat descântul auzit, babele care încălcau interdicția și repetau un descântec erau pedepsite de zâne prin amuțire.
Sunt multe practici mărunte de Sânziene, tradiții ce nu conexau comunitatea decât prin faptul că existau, dar se petreceau în intimitatea familiei, a fiecărei gospodării căpătând putere tocmai prin faptul că nu erau divulgate.
Se spune că, atunci cand Rusalcele se întâlneau cu Sânzienele descântecele nu se mai rosteau pentru a nu fi furate de Iele (Rusalce) și a nu-și pierde astfel puterea. De altfel multe alte practici se schimbau într-o astfel de situație pentru ca nu cumva sensul acestora sa fie „deturnat” de Măiestre și în loc de efect benefic să aibă unul contrar.
Se mai spune că există un moment magic și periculos, în același timp, în această noapte fermecată: atunci când Luna aproape se sărută cu Soarele, nimeni, nici chiar cei doi luminători, nu mai poate deosebi între ele Rusalcele de Sânziene. Atunci este momentul în care te poti rătăci dincolo de Porțile lumii acesteia, atunci este momentul în care poți fi păcălit și-ți poți pierde mințile.
Atunci, nici busuiocul, nici florile de Sânziene nu te pot ajuta, atunci ești doar tu singur cu Destinul”.
Descoperă mai multe la SibiuNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
