Satul de la Lacul Popilor. Legenda cărei localităţi sibiene?

Ioan Părean (acest „Ion Neculce al Mărginimii”) este unul dintre miile de sibieni cu suflet mare care, încolo de cariera militară s-a apropiat de trecutul acestor locuri încărcate de farmecul vremurilor de demult, păstrătoare deopotrivă cu generaţii- de tradiţii şi legende care sunt, de altfel, bogăţia acestui tărâm.

Ei bine, în cartea sa dedicată legendelor acestor meleaguri, descoperim şi una care păstrează taina numelui localităţii Poplaca.

Iată povestea:

„O veche legendă ne spune că într-o poiană din această întinsă pădure, pe malul unui lac în ale cărui ape se oglindeau stejarii seculari, se găsea o mică mănăstire de călugări. Această veche şi sfântă mănăstire era construită din lemn de stejar. Era atât de veche, încât nimeni nu ştia cine a ridicat-o. Oamenii spuneau că ar fi fost ridicată de un sfânt mucenic, ucis mai târziu de hoardele setoase de sânge ale craiului hunilor, Attila, cel numit de către vechii creştini „Biciul lui Dumnezeu”.

 Ori de câte ori toaca şi clopotul sfântului lăcaş anunţa vreo sărbătoare, oamenii pădurii se adunau din toate micile aşezări omeneşti şi luau parte la slujba Sfintei Liturghii.

Au trecut ani după ani, s-au născut şi s-au stins multe generaţii, fără ca cineva să le strice traiul tihnit. În partea de miazănoapte a pădurii au fost colonizaţi, ceva mai târziu, saşii. Aceşti buni lucrători ai pământului, veniţi din depărtările Apusului, conduşi de oameni destoinici, au întemeiat sate bine organizate, au ridicat biserici mari de piatră. Pădurea o foloseau împreună cu românii şi pecenegii pe care i-au găsit aici. Era atât de mult lemn în această pădure, încât să fi fost nu zece sate, nu o sută, ci chiar o mie şi tot n-ar fi putut isprăvi de tăiat lemnul întregii păduri.

Dar într-o zi de primăvară, când frunza pădurii încă n-apucase  să învelească ramurile codrului, o hoardă de tătari, călări, şi-a făcut apariţia în apropierea vechiului schit. Nimeni nu ştie să spună cu certitudine ce s-a întâmplat în acea zi de început de aprilie la sfânta mănăstire. Oamenii pădurii au văzut, trecând spre apus, cete de călăreţi sălbatici care purtau lăncii însângerate şi care chiuiau atât de fioros, încât şi sălbăticiunile codrului se ascundeau prin vizuini. Au mai văzut, că din locul unde ştiau că era vechiul schit, acum se ridica spre înaltul cerului fum şi limbi de foc.

Când au dat fuga să stingă pârjolul, au putut vedea doar ceea ce mai rămăsese din sfântul lăcaş de închinăciune. Grinzile groase de stejar erau acum un adevărat rug de care nu te puteai apropia fără a-ţi primejdui viaţa. S-a aprins chiar şi o parte din pădure. Când au dat fuga să ia apă din lac să stingă ce mai putea fi stins, au văzut cu groază că pe luciul apei pluteau trupurile, pline de săgeţi tătărăşti, ale celor şapte călugări ai mănăstirii. După ce focul a fost stins, pe malul lacului au săpat o groapă mare şi i-au îngropat creştineşte pe nefericiţii călugări. Pe mormântul comun au ridicat o movilă de pământ pe care au pus o cruce. Mănăstirea nu au mai reclădit-o, locul acela l-au numit Lacul Popilor, iar mai târziu Pop-lacu. Când pe locul sfintei mănăstiri arse de tătari s-a înfiripat o mică aşezare, oamenii din satele din preajmă i-au zis: Poplaca sau satul de la Lacul Popilor, în amintirea călugărilor ce-au suferit moarte de martiri.

Fiind aşezat departe de Drumul Ţării şi ferit de răutăţi, satul Poplaca a crescut an de an. Populaţia lui s-a dublat în anul când saşii din Neppendorf (Turnişor) i-au alungat din sat pe românii care până atunci locuiseră împreună cu ei. Au fost bine primiţi de mai vechii locuitori ai Poplăcii şi împreună au ridicat biserică de rit grecesc.

Acum nimeni nu mai ştie unde a fost lacul şi vechea mănăstire, în unele locuri aproape de sat se pot vedea terenuri joase, cu papură şi trestii, foste mlaştini, care în vechime au fost cu siguranţă lacuri. Din contopirea cuvintelor „popi” şi „lac” ne-a rămas numele unui pitoresc sat de sub poala Munţilor Cindrelului, sat cu oameni vrednici şi gospodari, păstrători ai tradiţiilor străbune”.

Legenda este însoţită şi de o explicaţie din partea autorului:

„Pe aceste locuri din Depresiunea Sibiului, cu mai bine de o mie de ani în urmă, era o întinsă şi bătrână pădure de stejari. Ea adăpostea, în micile ei poieni, aşezări omeneşti răzleţe în care trăiau românii, urmaşii dacilor şi ai colonilor romani, dar şi pecenegi, rămaşi pe aceste meleaguri în urma ultimelor valuri de popoare barbare, care veneau din stepele Răsăritului. Cu aceştia din urmă, românii convieţuiau în pace şi bună înţelegere, împărţind frăţeşte roadele pământului, lemnul pădurii şi păşunile munţilor. Românii erau creştini încă de pe vremea când pe aceste locuri umbla şi propovăduia dreapta credinţă însuşi Sfântul Apostol Andrei, iar pecenegii care-au rămas să vieţuiască pe aceste plaiuri au trecut şi ei la creştinism, după ce şi-au părăsit vechile lor credinţe păgâne, renunţând la idolii lor ciopliţi”.

sursa foto: www.ciclism.sibiu.ro, marginimeasibiului.com/Muzeul ASTRA