Sceptrul mioritic. O istorie…

Sus, sus, sus, la munte-i dus… ciobanaș cu-al lui toiag… un cu altul păstoresc cu drag… De când se știu, frățesc pe cărări și neștiute poieni. Cutreieră și doinesc, de când se știu. Frați de cruce, de lapte și mugur de brad, ciobanul și-al său toiag. Precum împăratul și sceptrul, precum soldatul și arma cu care își apără pământul. Povestea e, pe cât de lungă, pe atât de pitorească, la hotarul artei cu sacrul și profanul).

În cateva sate (Jina, Gura Raului, Rașinari și Sadu în special) exista o tradiție a lemnăritului de precizie, pe baza de… rudenie (ei, între ei, meșterii, dar și intre meșteri și simbolistica acestui sceptru mioritic, născator de magice puteri si arta).

Ei bine, în părțile Sibiului, lemnarii, făurari iscusiţi, confecţionau, în mod special, bâte (toiaguri) din lemn de corn („cea mai tare esenţă de lemn din Europa”) ,, încrustate în partea superioară, dar şi furci de tors, fuse şi pristene sau linguri cu coada sculptată.

Așa cum se arată într-un comentariu pe marginimea.com, este interesant de observat că, pe lângă faptul că furcile au aripi bogat ornamentate, de la începutul secolului al XX-lea, dar mai ales după anul 1925, unii meşterii au tendinţa de colorarea puternică a pieselor, în mod special cu verde, roşu, galben şi alb

Armă, sprijin, simbol

 Un articol despre facerea toiagului, publicat pe abstractart.ro povesteste: Toiagul e pentru ciobani un instrument indispensabil. E protecţie împotriva demonilor şi a spiritelor rele, e rugăciune. E sprijin la mers, la urcat munţii şi la coborât în văi. E unealtă pentru mânatul oilor. E o armă redutabilă împotriva urşilor şi a lupilor, o armă împotriva oricui ar încerca să atenteze la turma, proprietatea sau familia lui. Spre surprinderea mea, la întoarcerea profesorului Sanislav, când discutăm despre valenţele de armă ale ciobanului, acesta îl ridică de jos şi execută în aer câteva mişcări incredibile, blocaje şi atacuri pe care le recunosc din artele marţiale, din bo jutsu. „Numai proştii iau parul de un capăt şi încearcă să lovească cu celălalt capăt”, ne explică baciul. Încă o dată sunt uimit.

 Deşi nu poate explica academic semnificaţia desenelor de pe bâtă, baciul Niculaie e un purtător viu al unei moşteniri şi simbolistici pe care strămoşii lui au purtat-o şi au transmis-o prin portul popular şi uneltele pe care le foloseşte în fiecare zi. Simbolurile au nu doar valoare decorativă, ci în primul rând valoarea de a proteja pe cel care le poartă, pe cel care se înconjoară de ele. Ţăranul, ciobanul continuă să îşi împodobească ceramica, casa şi toiagul nu pentru divertisment, ci pentru a ţine la distanţă spiritele rele şi pentru a invoca divinitatea. Toiagul devine astfel un obiect sacru, capătă viaţă şi funcţie cosmică, pe lângă funcţiile practice incontestabile.

 Asistând la naşterea acestui obiect din mâinile curate ale baciului Niculaie, am avut sentimentul că asist la naşterea lumii. Baciul a luat un corp deja binecuvântat, l-a îndreptat şi l-a sfinţit cu semne sacre.

ROMBUL este un simbol feminin. Uneori, pe imaginile amerindienilor, nişte romburi împodobesc şerpi. Li se atribuie un sens erotic: rombul reprezintă vulva, şarpele – falusul, iar împreună ar exprima o filozofie dualistă. Într-o formă foarte alungită, ca două triunghiuri isoscele unite prin baza lor, rombul ar însemna contactele şi schimburile dintre cer şi pământ, între lumea inferioară şi cea superioară, uneori şi unirea celor două sexe. Ca semne ancestrale ale dragostei, fecundităţii, fertilităţii şi armoniei, romburile apar adesea şi în ornamentica populară românească.

 

CERCUL este, împreună cu centrul, crucea şi pătratul, al doilea simbol fundamental. Este mai întâi un punct extins şi ţine de perfecţiunea acestuia. De aceea punctul şi cercul au proprietăţi simbolice comune: perfecţiune, omogenitate, absenţa distincţiei sau a împărţirii. Cercurile concentrice reprezintă grade ale fiinţei, ierarhiile create. Împreună ele formează manifestarea universală a Fiinţei unice şi nemanifestate. În iconografia creştină, Dumnezeirea e reprezentată adesea ca o cruce în cerc. Cercul cu un alt cerc în el – androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie o putere magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările cirvculare, forma circulară a stânelor, a taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magiceîn jurul caselor şi satelor, în caz de pericol. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare.

 

ŞARPELE, ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, omul şi şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în cea mai mică măsură. Un psihanalist spune despre şarpe că este „un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic şi de neînţeles.” În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi, care au puteri asupra vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În Epopeea lui Ghilgameş, iarba nemuririi, dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe, spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii.

 

CRUCEA este unul dintre simbolurile atestate încă din Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea î. HR. Crucea este al treilea dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul , pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică derivă din aceste simple observaţii. Ele au dat naştere unui limbaj universal de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri

 

COLOANA simbolizează arborele vieţii. Acest stâlp simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă activă care, în sens istoric, îndrumă poporul ales ferindu-l de primejdiile drumului, ir în sens mistic, călăuzeşte sufletul pe căile perfecţiunii. Ea este axa sacrului sau axa sacră a societăţii, aşa cum arată în mod admirabil un text al lui Platon cu privire la moravurile atlanţilor. Este un simbol al virilităţii masculine. Este simbolul din care Constantin Brâncuşi s-a inspirat pentru a realiza una dintre cele mai mari capodopere ale sculpturii şi artei universale, Coloana infinitului.

Drept ca lumina, statornic ca bradul și bun ca anghelul păzitor, TOIAGUL îi straja ciobanului. E, poate, semnul nobleței mioriticei îndeletniciri, care, iată, calcă din trecut către ziau de mâine…

 

Surse foto: www.devon.ro, www.totpal.ro, abstractart.ro

 

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: