Amintiri, povestiri si chiar un soi aparte de respect pastrează si astazi batranii din Sibiu acelora numiti generic Schuster (Schusterin), ceea ce in germana si in dialectul sasesc inseamna pantofar, cizmar (cu intelesul nu doar de reparator ci si fabricant, uneori extins si la intelesul de mester, meserias-generalizat).
Se spune că până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea, în zona Sibiului, aceşti meşteri închegaseră cea mai puternică breaslă, ceea ce le conferea drepturi şi un respect aparte, în rândul breslaşilor dar şi al oamenilor de rând. (demn de luat în seamă ar fi şi faptul că cea mai veche amintire documentară a unei bresle făgărăşene datează din anul 1590, când Maria Christierna da un privilegiu pentru pantofari). Se spune chiar că erau câteva străzi întregi, mai cu seamă la ieşirea spre Agnita şi Mediaş, unde locuiau adevărate dinastii de schusteri, recunoscuţi în zonă, ceea ce ar explica faptul că astăzi nu puţini sunt sibienii sau agniţenii (şi nu numai) care poartă ca nume de familie amprenta breslei de odinioară.
Iată, însă, câteva repere din trecutul acesteia:
Un caracter cu totul aparte în cadrul mişcării asociative din spaţiul transilvan îl are fraternitatea Sf. Ioan, constituită în anul 1484 de calfele de pantofari/cizmari din Sibiu, pentru cinstirea altarului Sf. Ioan, aflat în biserica parohială. Începând cu acest an, debutează şi Registrul fraternităţii (publicat de Franz Zimmermann în anul 1880), care însumează un număr impresionant de nume (aproximativ 1970), identificabile până în a doua jumătate a veacului XVI. Fără a intra în detalii statistice şi speculaţii interpretative (ele vor constitui obiectul unui studiu aparte), reţinem doar câteva elemente care conferă acestei asociaţii aspectul unic, recunoscut, în puţinele referiri, din istoriografia română.
În primul rând, extinderea teritorială a asociaţiei: pe lângă Sibiu, figurează alte 138 de localităţi identificate din Transilvania (oraşe, târguri, sate cu populaţie germană), oraşul Baia din Moldova şi 25 de localităţi/aşezări din Prusia, Silezia, Bavaria, Ţara Rinului, Austria, Slovacia, Ungaria.
În al doilea rând, deschiderea socială foarte largă: pe lângă calfe şi meşteri pantofari, figurează ca membri ai frăţiei reprezentanţi ai altor meşteşuguri (uneori cu toată familia). Majoritatea o constituie participarea masculină, dar nu sunt excluse nici femeile.
Primele „fraternităţi" ale calfelor din Transilvania (1463–1484) nu excludeau persoanele feminine (fiice, soţii sau văduve ale meşterilor sau aparţinând altor categorii profesionale). Nu sunt excluşi nici reprezentanţii patriciatului urban, cea mai „neaşteptată" prezenţă fiind Affra, soţia lui Thomas Altemberger, magistrul oraşului Sibiu.
Caracterul strict devoţional, precum şi componenţa socială, care depăşeşte cadrele unui meşteşug, conferă acestei asociaţii profilul unei confrerii medievale specifice stării laice, care îşi găseşte analogii în confreriile Sf. Ursula din spaţiul german.
Pasajul lor
Imobilul cu nr. 13 adăposteşte Pasajul Pantofarilor, lung de circa 16 m. Casa Luxemburg, situată la nr. 16, ce a primit numele actual în urma lucrărilor de restaurare efectuate între anii 1999-2003 cu finanţare din partea Marelui Ducat de Luxemburg.
Momentul de „pionierat" în ceea ce priveşte revoltele muncitoreşti este legat de această breaslă: în 1853 este declanşată greva pantofarilor din Sibiu: prima grevă semnalată pe teritoriul României.
Printre personalităţile ce poartă ca nume de familie însemnul breslei, la loc de cinste se află Friedrich Schuster (n. 1950, Cârţa, județul Sibiu), un scriitor sas, care a scris în dialect săsesc şi în limba germană, originar din România.
Friedrich Schuster a lucrat ca jurnalist la publicațiile de limba germană Die Woche din Sibiu şi Neuer Weg din Bucureşti. În perioada 1985-1990, a fost publicist liber profesionist. De tânăr, a început să publice lirică, proză şi piese de teatru în ziare, periodice şi antologii. Deoarece circula mult din localitate în localitate, spre a culege povestiri şi poezii epice, a fost urmărit de Securitate. În 1991, s-a hotărât să emigreze în Republica Federală Germania, dar nu a vândut casa părintească din Cârţa, unde se întoarce din când în când pentru a scrie. Versurile lui Friedrich Schuster, atât în dialectul săsesc din Cârţa, cât şi în limba germană, au la bază tematici transilvănene.
De asemenea, Paul Schuster (pseudonim al lui Kurt Haller; 20 februarie 1930, Sibiu – 5 mai 2004, Berlin) este un scriitor, traducător şi critic literar român de limbă germană.
De vorbă cu un shuster de azi…
Un mic atelier, într-o curte generoasă, veche, la doi paşi de centru de promenadă al Sibiului. In mirosul de clei şi înconjurta de unelte şi încălţări, ne întâmpină meşterul, bucuros să-şi spună povestea.
« Fac ce fac, pentru… « papa », să am să trăiesc. Asta am învăţat, asta fac. Şi sunt mândru că aşa pot să păstrez şi tradiţia. Că meseria am moştenit-o de la tata. Ei, pe vremuri era meserie bună, onorabilă, acum trăim ca şă nu murim, altdată era… altceva. Tata avea o vorbă: “aici, în Sibiu, dacă dădeai cu piatra după un câine, loveai un shuster”. Ş-aşa era! Pe-aii, pe Tribunei erau trei sau patru şi mai mulţi erau pe Faurului, pe Turnului, pe 9 Mai, spre gară. Dar nu se certau între ei, se cunoşteau, se salutau. Fiecare cu treaba lui, cu clientela lui.
Pe urmă, când a venit naţionalizarea, s-a cam ales praful deşi meşterii nu şi-au uitat obârşia, meseria. Tata, de exemplu, s-a angajat la “13 Decembrie », la fabrica de pielărie.
Apoi, prin ‘56, a dat Dej un ordin ca să îcurajeze mici meseriaşi, şi le-a oferit câte 2500 de lei, cum era atunci, să îşi deschidă câte-un mic atelier. Dar facilităţi pentru marfă, materie primă ioc. Şi şi-a deschis atelier, dar nu după un timp, s-a zvonit că îi va lua poliţia p toţi, bănuiţi că furau materie primă de la stat, sau găsindu-le cine ştie ce « nod în papură ». dar pe tata l-au găsit angajat la cooperativa « Gheata », cu acte în regulă,că a fost prevăzător. A poi, după ‘90, a redeschis afacerea… şi apoi am venit şi eu, după ce ma plecat de la « 13 Decembrie ». Am continuat ce a început tata.
Şi uite-aşla se afce că mă vedeţi azi aici. Ce să fac ? Trebuie să câştig o pâine. Deşi, clienţii.. tot mai rari, dar vorba aceea : speranţa moare ultima ! Noroc că mă ţine domnul sănătos şi că am încă bune două maşini de cusut faine, Singer, vechi de după război. Ele îmi sunt ajutorul cel mai de soi », povesteşte Doru Corian.
De la dumnealui am aflat şi că odinioară, în spatele Mitropiliei era o aşa-zisă Casă a Shusterilor (sub egida asociaţiunii ASTRA), « unde s adunau de-şi spuneau păsurile, ţineau şedinţe, iar sâmbăta şi duminic afăceau un biliard, şi stăteau la « un pahar de vorbă ». Şi încheie aproape cu lacrimi în ochi : alte vremuri, alţi oameni… ».
