Sibiu. Locul unde lipsesc “bă” si “mă”.

“

„Băi” are cel mai elevat caracter dintre toate interjecţiile. „Băi” poţi să-i zici unui profesor universitar cu 20 de ani experienţă ( –  Băi, iar m-ai picat la Electrotehnică, no nu-i bai lasă că ştiu unde îţi parchezi Mercedes-ul), unui doctor în timpul unei operaţii dificile ( – Băi,  vena aia trebuia oare tăiată ? ) sau vecinului care a parcat pe locul tău ( – Băi, vezi unde-ţi parchezi maşina data viitoare că cine ştie, poate o să am unde să-mi verific calităţile de pictor în ulei! ). „Băi” are un caracter autodidact (Băi, chiar că nu-i bine să enervezi un stup cu albine. ), are un rol de constatare (Băi, iar nu-mi ajung banii) sau poate induce o puternică stare de reverie (Băi, ce-ar fi fost dacă n-aş fi pierdut ultimul tren spre casă şi băi, ce-ar fi fost dacă n-aş fi obligat să dorm în Gara de Nord).

„Măi” este aici interjecţia feminităţii. Cel mai adesea o regăsim transmisă suav de către reprezentantele sexului mai frumos către unul sau mai mulţi reprezentaţi ai sexului viguros. Exemplificări. Soţia, pensionară, către soţul fermier: Măi, Ioane, băgata-i vaca?. Tânăra parteneră a unui tânăr demn de compasiune, către acel tânăr demn de compasiune: Măi, Pusi, eu n-am chef să gătesc, hai să mâncăm la restaurant. Nu-i nimic, dragă, te împrumuţi tu, scumpu’ de el.

Soţia frustrată este abonata acestei interjecţii: Măi, ţi-am zis să ridici colacul la WC, măi ţi-am zis să nu mai bei ca porcu, măi schimbă-l pe ăla micu, măi cumpără-mi şi mie nişte Tampax, măi cum te uiţi aşa la vecina de la 2, etc. Răspunsul condamnatului (unii îi zic peiorativ, soţ) poate fi de două feluri. Când se adresează muierii sau când i se adresează sieşi, în gând. Nu vă agitaţi, în niciunul dintre cazuri el nu dă dovadă de cojones. Prima variantă, adresare directă soţiei sau partenerei (parteneră se zice unei condamnări în care se poate face recurs, iar soţie unei condamnări definitive şi irevocabile, la cele mai înalte foruri juridice existente): Mă, femeie, mă laşi şi pe mine, am uitat să ridic colacul, Mă, n-am băut decât o juma de bere că cealaltă jumătate i-am dat-o lu Costel, a rămas şomer săracu, Mă da` ăla micu pute de-mi pică maxilaru, Mă ce vrei, Tampax sau Libresse?, Mă, n-am nimic eu cu Angela de la doi, nu vezi ce urâtă-i? Cealaltă formă de adresare, către propria-i persoană, se realizează folosindu-se „Bă”: Bă, mă piş unde vreau eu şi când vreau eu şi cu asta-basta. Bă beau cât mă ţine că doar pe salariul meu beau. Bă Georgel poate sta neschimbat până îl schimbă măsa. Bă, cine a inventat tampoanele fie era gay, fie era tâmpit, fie era al naibii de gay tâmpit. Bă, cum să nu mă uit la Angela de la doi, tu vezi ce picioare are? Această formă de adresare, poate fi întâlnită şi ca formă de confesiune către cel mai bun prieten (neapărat male – to – male), caz în care poate fi opţional folosită alături de apelative ca  „fraiere”, „frate” sau altele cu caracter mai indecent care nu pot fi momentan reproduse: „Bă, frate, şi să vezi, bă fraiere ce bună-i Angela de la doi. Să-ţi bagi nevasta la cec cu dobândă la termen, nu alta”. În discuţiile între cele mai bune prietene, se foloseşte „Mă”, adeseori urmat de apelativul laudativ, „fato”. Folosirea lui „fă” nu implică reacţie din partea interlocutoarei, în acest caz nefiind considerată o insultă: Mă fato, să ştii că Ionel ăsta al mei şi-o trage, mă, cu Angela de la 2. Ştii tu, fă, o ştii tu pe urâta aia, aia cu picioarele ca terminalul de la Otopeni. Mă Lauro, o ştii tu pe curva aia că dacă o vezi noaptea pe stradă îţi vine să scoţi din reflex 50 de lei. Dar nu-i bai lasă, fă, că şi eu cu Raducu, nici noi nu ne lăsăm mai prejos. Daca-i şti mă fato, ce bun ii la pat, nu ca Ionel ăsta că zici că face meditaţii Zen în timpul sexului”. Explicatii pe un blog… (http://danpop.ro/)

Si, totusi, acest “bai” sau “mai”, sau “ba”/”ma” suna vulgar, suna a lipsa de respect, undeva la hotarul apostrofarilor care, la un moment dat, risca sa devina… injuraturi. De altfel, filologii spun ca aceste expresii sunt parte din argou. Si unde nu se vorbeste presarat cu d-alde d-astea, e liniste si e bine. Si asa se intampla si la Sibiu si… in Ardeal, in general. Si tind sa cred ca asta e si o eticheta a respectului subinteles, a acelor armonii care tin familia, vecinii, aproape, intr-un spatiu in care oamenii isi spun “ziua buna” pe strada chiar de nu se cunosc sau abia daca stiu ca fiecare locuieste in celalalt capat al strazii sau cartierului ori nu s-au vazut vreodat’ si unde isi admira reciproc florile peste gard… unde familia isi stie rostul si inaintea mesei fac rugaciune.

Sursa foto: www.britannica.com, www.delcampe.net