Am avut norocul (pentru ca in 1989 fusese… “dragoste la prima vedere” cu orasul de pe malurile Begai) sa fac primii 4 ani de facultate la Timisoara (pe atunci, in anii ’90- ’93 considerat “Occidentul” din Romania). Era, cred, visul oricarui student sa faca acolo facultatea sau macar specializarea, in cel mai apropiat oras romanesc de Occident (la propriu si la figurat), un oras al florilor, parcurilor si plin de studenti straini, de izul acela al unui altfel care, in sfarsit, ne departa de comunism…
In primul an mi-a facurt cateva prietene din anii 2, 3, vecine de palier la camin, simpatice si de la care aveam cate ceva de invatat pe specialitatea mea, la filologie. Erau din Bacau. Erau fete simple, adr cu mult bun simt si constiincioase foc. Am intrat in anturajul lor si nu miac mi-a fost surprinderea cand le-am cunsocut prietenii. Toti sirieni. Miam dat seama cu greu, pentru ca, din motive pe care aveam sa le inteleg mult mai tarziu, isi luasera (nu in acte) nume romanesti: George, Ghita, Ioan… Vorbeau foarte bine romaneste, aproape fara accent. Erau de cativa ani in Romania. Unii studenti in anii terminali, unii absolventi cu note mari la Medicina. Stomatologie, Ginecologie si unul singur alesese Cardiologia. Erau isteti, simpatici si aveau fiecare deschis cate-un fast-food cu manacare arabeasca (foarte faina, de altfel), saloane de infrumusetare, coafor, etc. erau fii de oameni bogati. Se vedea ce bani invart, ce si permit,cu se imbraca…
Desi faceau mare caz de Coran, la petreceri nu se dadeau in laturi sa cumpere special whisky sau, de la tarani, din piata palinca neaosa, romaneasca… pentru a servi pe toata lumea dar si ca sa aiba ei ce bea. La toate aniversarile din grup, noua, fetelor ne faceau cadouri scumpe cosntand in cosmetice, dulciuri… pareau integrati, cumva si se aratau foarte dispusi sa afle despre istoria si cultura noastra dar sa isi arate si “dimensiunile buzunarelor… in fine. Erau “sarea si piperul”…
La un moment dat, “George”, logodnicul lui Carmen, a plecat in zori la Bucuresti, cu o treaba urgenta. (pe atunci se mutase, deja, cu Carmen intr-un soi de garsoniera in camin si toti stiam ca urmau sa se casatoreasca). A plecat cu noaptea in cap… Carmen a venit pe la 6 sa ma roage stau cu ea, ca ii e urat… apoi, fiind zi libera, ne-am gandit sa facem curatenie. La ea, apoi la mine in camera. Stupoare! Cand ascos hainele lui din dulap, ceva greu si tare era intre tricouri. Un pistol. Am inlemnit amandoua. Pesemne, plecase in graba si l-a uitat. Era ceva de care colega n-a avut habar pana atunci. Intr-un alt raft, intr-o caseta in care sta ca tine lucruri de la mama lui care murise, Carmen a gasit si doua pumnale, cu lama arcuita. Era atata de socata incat tremura toata si nu putea vorbi. S-a dus s a povestit totul adminstratorului caminului si apoi la politie. Era siderata… Culmea, a ajutat-o cel mai mult un alt tip, prietenul unei studente din anul V, care era din Yemen. Un tip pe cat de ciudat la infatisare, care isi spunea “Sorin”, pe atat de cult si, oarecum retars (vizibil ditr-o familie de rang inalt in tara lui) si inscris, culmea, la… filosofie. Astuia ii spuneau toti “printul”. Era plin de aur, dar parea rafinat, cu totul impotriva violentei si stiu ca ceruse sa afle cum poate trece la ortodoxism. La un moment dat, de Florii, l-am intalnit la Catedrala Mitropolitana. Venise la slujba dar si sa vorbeasca cu un preot, sa stie ce are de facut. (nu inseamna ca acum toti sunt precum acel “George” sau acel “Sorin”)
Oameni buni, oameni rai… unii bogati dar cu suflet curat, altii, fatarnici si buni “actori”. Unii buni profesionisti, altii sa te faca sa intelegi ca nu poti sti niciodata adevarul despre ei… Asa i-am cunsocut si asa mi-au ramas in memorie.
Azi vad sirurile care nu se mai sfarsesc de imigranti, de refugiati. Substantive rostite din ce in ce cu mai multa obida sau… scarba, cu teama, cu revolta… La urma urmei, sunt OAMENI. Care fug de undeva, de ceva. nu-i stavileste nimeni pentru ca sunt dezorientati, infometati. Noi, pe de alat parte suntem haotici in fapte si in vorbe. Nu stim ce sa facem, ce sa credem. DACA si CUM sa ii ajutam. Mai ales ca noi, noi, romanii, avem belele si lipsurile noastre.
Situatia o ia razna. Lumea se zdruncina si cel mai grav este ca ne pierdem echilbrul si intelepciunea de a discerne. Ce sa facem si ce nu…
sursa foto: www.gandul.info, www.bzi.ro
