Stâlpul infamiei. A FOST ODATĂ, în Piața Mare

Multe si inca nespuse pe de-a-ntregul sunt legendele si amintirile despre Sibiul de altadata. Fiecare loc e o poveste – mai vesel  sau mai trista, si chiar de nu e scrisa „negru pe alb”, ea e pastrata pe fruntile canite ori pe buzele batranilor dornici sa  lase mostenire tot ce stiu.

Iată astăzi, o altă filă de istorie. Parc-a fost ieri…

Centrul istoric al Sibiului a fost prima dată menţionat în 1411 ca piaţă de cereale. Exista din anul 1366 odată cu finalizarea celei de-a 3-a centuri de fortificaţii a oraşului. Apoi, începând din sec. 16, Piaţa Mare a devenit centrul cetăţii.
Timp de sute de ani a fost denumită Der Grosse Ring sau Grosser Platz, iar între războaie s-a numit Piaţa Regele Ferdinand, după care comuniştii au denumit-o Piaţa Republicii. Din 1990 s-a revenit la denumirea originală.

Ei bine, „doarme” aici ceva mai mult de o legendă, ce sigur ar insipra un film ori vreo pictură. În anul 1550 în Piaţa Mare avea să se instaleze „stâlpul infamiei”- un monument gotic ce avea în vârf statuia lui Roland. Întreg ansamblul a fost realizat de sculptorul Onoforius.(construcţia se pare că a fost în vecinătatea  izvorului îngrădit de azi din Piaţa Mare) (N.R. În prima poză de eopcă, în fundal, se vede stâlpul, cu statuia lui Roland)

„Stâlpul infamiei”- stâlpul unde erau pedepsiţi „maleficanţii” (oamenii răului, înhăitaţi cu Diavolul- tâlhari, cuţitari, beţivi, infractori- în genere), ca mijloc de corecţie. Strigătele lor se perpetuează peste ani şi se regăsesc în cele ale vrăjitoarelor. Cum se păstrează vorbele din bătrâni, s-ar spune că o vrăjitoare va fi arsă pe rug, la un moment dat:  e vestea care îi determină pe toţi să se înghesuie înspre Piaţa Mare. Vrăjitoarea, căruţa, focul, chipurile curioase şi încruntate sunt ”ingredientele” principale ale unei zile de execuţie. Şi au fost destule asemenea zile în istoria Sibiului: 9 februarie 1675, 11 noiembrie 1678 şi înşiruirea anilor cu astfel de execuţii nu se opreşte aici. În 1687 – „Stâlpul infamiei” se căpătuieşte cu o „soră”: generalul Karaffa vine în oraş şi instalează o spânzurătoare în Piaţa Mare. 21 mai 1703, 10 martie 1704, 11 mai 1705 nu au fost zile în care să-ţi laşi copiii să hoinărească prin Piaţa Mare: trei vrăjitoare au fost decapitate, cinci muşchetari dezertori au fost spintecaţi şi alţi şapte spânzuraţi, două femei desfrânate au fost decapitate. Între 1724-1757, aici se găsea şi o cuşcă pentru nebuni, în care erau expuşi ziua cei care tulburau liniştea în timpul nopţii.

E de remarcat că, folosit în Evul Mediu, stâlpul infamiei reprezenta şi un însemn al dreptului seniorial. Seniorul unei feude planta un stâlp în piaţa satului spre a înştiinţa prin aceasta populaţia că avea drept de judecată asupra localităţii.

Stâlpul infamiei a fost, de altfel, în diferitele lui forme simbolul oprobiului public. Aparţine la propriu perioadei medievale în burgurile germanice (Der Pranger) şi a fost  “exportat” mai târziu în întreaga Europa. Stâlpul infamiei a evoluat metaforic în perioada iluminismului timpuriu, transformându-se în “coloanele masonice” – semnul degradării totale a membrului şi  expulzarea lui din comunitate, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până astăzi. Stâlpul infamiei a devenit o metaforă literară care simbolizează răul absolut expus publicului, asigurându-i dispreţul general.