Merg unele precum cocostârcii, pe tocuri şi doamne se dau. Le lucesc papainoagele şi genţile şi gecile strâmte cu sclipiri d-Armani. Merg cătând fară de ţintă-n sus şi ocolesc cu grijă/scârbă/ teamă uliţele prăfuite. De văd bătrâna cu desaga ori vrând să vândăă-un bucheţel de pătrunjel, întorc capul şi strâmbă din nas degrabă ş-o iau năprasnic către hipermarket, să ia d-acolo toate cele- aduse hăt, din depărtări; cică ale noastre, de pe ăst plai, puse şi vândute de ŢĂRANI, nu mai fac o para chioară! Acum, vorb-aia, ne punem şi noi „în rândul lumii”. Taraba, cobiliţa, traista- s demodate, prăfuite… nu se face „să ne coborâm” la ŢĂRAN, la… origini, la opincă…
Dar ca să nu lungesc vorba şi ca să nu „dau în cap” timpului domniilor voastre, să aduc dinainte un text rătăcit undeva, „pe net” şi care, cred eu, nu face vorbire neapărat despre straiul ţesut… dar ia citiţi şi… gândiţi…
Omul şi-a acoperit întâi trupul pentru a-l apăra. Şi a stat drept. Apoi a privit de jur împrejur şi i-a plăcut culoarea cîmpurilor înflorite, seninul cerului, limpezimea apei, sclipirea ploii pe frunză. Păsările înfoaie cozile şi se întrec în frumuseţe, adună pietre şi flori şi împodobesc cuibul. Omul a luat argilă colorată şi urma ei i-a plăcut şi a desenat. Seva tulpinilor i-a pătat cămaşa şi uite cum pânza înmuiată s-a înveselit.
Aşa omul şi-a împodobit straiul şi mândru a fost.
Omu’ să nu-şi uite straiul, căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte.
Costumul popular este suflet, este istorie împodobită în culoare şi împletită in formele spiritului! Totul este scris în straiul omului! … Să nu ne uităm straiul!
foto: Facebook
