„Badea Iosâv stătea rezemat de poartă cu ziarul în mână. Bastonul și-l rezemase de șold.
Deodată doi copii își trântesc bicicletele în fața casei și dau năvală în curtea moșului, mai-mai să-l răstoarne. În curte încep să strige la nepotul moșului. După scurt timp ies la fel de năvalnic, își iau bicicletele și dispar. Bastonul lui Bade Iosâv cade în șanț.
– Bă! Da’ bună-zuua nu dați?
– Nu dau că n-au, Bunicule, de unde să dea? zice Iulian, nepotul, ieșind din curte și ridicând bastonul.
– Da’ ce-or vrut cu tine?
– Să mă duc la prostelile lor.
– Și?
– Auzi aici, Bunicule, eu bună-ziua dau, că am de unde, da’ cu prostia nu dau că nu mai am demult. Să dea ei că-s plini.
Moșul a zâmbit sub musteți și a despăturit ziarul. „Lucrase” bine.
*Bătrânii spun că „bună ziua” e un dar, e al celui care îl dă nu al celui care îl primește, de aceea unii răspund la salut cu „mulțumesc dumitale”.
Tot bătrânii spun că zâmbetul e un crâmpei de lumină, e duios, cald, poznaș sau vesel, dar luminează și înlăuntrul omului și în afara sa”.
Cu așa poveste (împărtășită nouă de doamna Maria Grancea, bibliotecarul fătă de hodină din Avrig)) bună ca pita scoasă din cuptor, ziua vă va fi luminată…
Taina asta de-o luaț’ în samă, o țâră mai bogați ați fi!
foto: Maria Grancea
