O felie de istorie… o samanta zdravana si calda precum pita din vatra… cuvinte, amintiri, sentimente… ceva greu de masurat in vorbe simple, dar atat de adanc, din vesnisc deschisa carte si lectie de Romanism pastrata in inima unui bibliotecar: doamna Maria Grancea din Avrig:
“Ca un refren… Bălgradul, Drumul spre Bălgrad, atunci:
„Oană fă un cuptor de pită că merem la Bălgrad! Am vorbit cu Toader si Marcu, punem caii la caru’ mare si ne-om to’ duce!
Da’ ce treabă avem noi la Bălgrad cu atâta pită?
Acolo-i Ţara Oană, acolo-i Ţara si cum să nu him si noi acolo une-s toti ai nostri, ca nu degeaba o murit atât amar de om ca sa hie Ţara laolalta, si pita ni-i de trebuintă pentru ai nostri ca să duc cu garda Oană si cine stie de le-or da de mancare! Or mai hi si altii flămânzi că-i mare Bălgradul cela, pomană-i face la ai nosti dusi pe cea lume de pe front.
Asa a inceput lungul drum spre Alba Iulia al avrigenilor nostri, la sfarsit de noiembrie ‘918.”
Stateam in car cu picioarele atarnand printre zabrelele loitrei, mirosea a flori de pajiste, a vara si vocea bunicului venea parca din alt timp povestind de vremi de sfarsit de noiembrie, de multimi de oameni, de razboi si morti si de Ţara care se aduna toata la Alba Iulia. Tatal lui pierise pe front, nu i s-au intors nici oasele acasa, trecuse muntii si isi lasase familia pentru a-i aduce bucuria intregirii teritoriului romanesc, iar socrul lui era cel din poveste, cel care o zorea pe Oana sa faca pita.
„Trei avrigeni faceau parte din delegatia de cinci membri ai Cercului de la Cisnadie care urma sa mearga la Alba Iulia : profesorul Romul Candea, invatatorul Ioan Nicolae (Presedintele Sfatului National) si stegarul Ioan Berghia, comandantul Garzii Nationale din Avrig. Pe vremea aceea Comitatul Sibiu avea cinci cercuri electorale, Avrigul facand parte din cercul de la Cisnadie. Trei avrigeni urmau sa-si dea votul, oficial, pentru Marea Unire.
Cei trei avrigeni erau reprezentantii oficiali dar, din proprie initiativa alti avrigeni au incarcat in carute pita, ceapa, oala cu fusui si ulei de sambure (de lubenita), si-au luat cojoacele si sacii cu nutret pentru cai si au luat drumul Balgradului „ca acolo sa aduna Tara”.
Avrigenii isi dadusera tributul in Marele razboi ca ei au fost intotdeauna „daci” si au tinut cu Pamantul, multi dintre ei si-au lasat oasele pe fronturi, au dat armatei romane cai, carute, merinde, scama si feşe facute de femeile din sat, au dat calauze care au ajutat grupuri de osteni sa scape din incercuire in ‘916 pe carari tainice peste munti, au dat tribut de sange, de minte, de lucruri.
La Marea Unire ce se desavarsea la Alba Iulia pusese umarul, din greu si Vasile Stoica, avrigean de-al lor care trecuse muntii inrolandu-se in Armata Romana, trecuse oceanul pentru a sprijini si a milita pentru cauza romaneasca in S.U.A., pusese umarul si Ioan Maxim si Locotenentul Vasile Radutiu si multi altii care n-au asteptat sa vina frontul la ei ci au trecut muntii, clandestin, intrand in randurile armatei romane. Unii au dezertat din armata ungara trecand la „ai nostri” altii au plecat din „ţivilie” inrolandu-se in trupele romanesti, dincolo de muntii pe care i-au trecut pe ascuns. Unii s-au intors, altii, in acel noiembrie 1918 isi tarau inca ranita pe cararile razboiului, iar cativa, prea multi, plecasera spre Dumnezeu lasandu-si oasele pe fronturile pe care luptasera.
Pentru toti acestia vii si morti se pusesera in miscare acei avrigeni pe drumul Balgradului, pentru vii ca sa le duca pita de-acasa si pentru morti sa-i pomeneasca acolo unde se intregea Tara, caci pentru intregirea asta cazusera si numele lor trebuia „cetit acolo, ca popi or hi destui”.
Cand s-au intors de la Balgrad s-a adunat satul sa asculte povestea si sa simta, sa atinga bucuria acestei intregiri, au plans muierile in broboade, au ascuns in coltul ochilor cate o lacrima si bătrânii, au privit catre muntele ce le veghease istoria si au simtit puterea pe care le-o da Ţara, de maine n-or mai vorbi ungureste la scoala, de maine n-or mai pleca, in fata strainului, capul, de maine, ba de azi, sunt stapani aici ei, n-or mai trece muntii pe ascuns ci pe calea cea mare . Acum se implinise!
Am adormit in leganatul carului si auzeam prin somn vocea blanda a bunicului cantand „Peste varful Surului / pe cararea muntelui / trec catanele cantand / Sa lupte pentru pamant/ ….”
sursa foto: Maria Grancea
