O țară fără un sistem educațional solid, o țară în care profesorii (educatori, învățători, profesori) se uită triști pe calendar să numere zilele și banii rămași până la ziua de salariu, e o țară FĂRĂ ȘANSE. O țară în care sunt peste 250.000 de analfabeți despre care se vorbește doar în prag de alegeri sau ca acum, când profesorii rămân, pare-se, cu salarii de mizerie și clar, se gândesc să își ia tălpășița să îngrijească bolnavi prin Italia sau Germania, e o țară schimonosită, călcată în picioare. O țară în care școlile tremură de frig și sunt încă destule cu toaletele în fundul curții ca la începutul secolului trecut, e la un pas de COLAPS.
Aud că tot mai mult se vorbește despre eventualitatea unor proteste, de greve și atitudini care ar putea bloca fix examenele de sfârșit de an, vitale pentru viitorul oricărui copil. E drept și că profesorii nu sunt de fier, că li s-a sfârșit răbdarea și chiar speranțele. Și NU E PERMIS să se întâmple așa ceva, pornind de la nedreptăți sau de la refuzul sau neputința de a face CEVA BUN pentru învățământul românesc.
În cazul în care mai-marii zilei nu vor lua seama la ce se întâmplă, nu vor conștientiza că EDUCAȚIA e vitală pentru un neam, că profesorii nu sunt măturătorii societății, va fi RĂU. Și pentru copii. Și pentru cadrele didactice și pentru țara întreagă va fi FOARTE RĂU. Și e păcat!
La urma urmelor, nu poți învrăjbi angajații din Sănătate și Învățământ prin măsuri scrise pe genunchi. La urma urmelor, Învățământul este egal în importanță cu Sănătatea. Logic, nu?
