Niciun brad nu se apleacă-n faţa nimănui!
Ştiaţi că, undeva, pe-o gura de rai, in apropierea comunei Gura Rîului, stă de strajă nu doar locului, ci şi Mărginimii, un uriaş? Un brad ce poartă în trunchiul său nu mai puţin de… 5 veacuri. Semeţ, minunat, neclintit. Veşnic verde, el însăşi o legendă, dar vie…
Iată legenda…
Povestea bradului de 500 de ani. Se spune că trăia pe vremuri un ciobănaş care avea 10 oiţe, cu care-şi petrecea ziua cât era de lungă. Le ducea unde era iarba mai fragedă, apa mai limpede şi umbra mai deasă, iar acestea dădeau lapte deosebit de gustos din care ciobănaşul făcea o brânza foarte căutată de domnii cei mari. Din lâna lor mama lui făcea hainele necesare să nu-i fie frig cât era la munte. Într-o zi, cerul s-a întunecat dintr-o dată cu nori negri şi groşi, începând o furtună cu trăsnete puternice. Ciobănaşul a pus oiţele speriate la adăpost sub un copac, iar el s-a acoperit cu cojocul mai bine şi s-a culcat sub un brad. Fiind foarte obosit, a adormit. Când s-a trezit furtuna se oprise şi soarele strălucea cu voioşie, dar oiţele nu mai erau. A pornit să le caute peste tot, dar nu le-a aflat nicăieri. Era tare necăjit, ştia că nu putea merge acasă fără oiţe, mama lui s-ar fi supărat foarte tare, erau singura lor avere. După căutări zadarnice, s-a pus sub un brad şi a început să se roage cu lacrimi la Cel de Sus să-l ajute să le găsească. Plângând a adormit, iar când s-a trezit, bradul sub care se rugase a crescut foarte mare şi gros. Văzând acest lucru, s-a urcat până în vârful bradului de unde a văzut oiţele departe într-o poiană, fugind bucuros la ele. Întors acasă, a povestit mamei cea păţit şi cum Dumnezeu a făcut să crească bradul ca să poată vedea oiţele în depărtare. Mama ciobănaşului a povestit duminică la biserică şi celorlalţi săteni întâmplarea şi aceştia au hotărât să nu taie niciodată acel brad. De atunci au trecut mulţi ani şi acum bradul este tot falnic şi impunător, dar puţini mai merg acolo să se-nchine, rar turiştii mai ajung la el. (www.arboreleanului.ro)
Bradul uriaş măsoară peste 40 de metri.
Conform tradiţiei bazate pe o inscripţie lapidară, ceva mai bătrână ar fi biserica Sf Paraschiva, ce-şi află începutul pe la anul 1202. Evenimentul nu este confirmat ştiinţific şi dovezile istorice infirmă o atestare atât de timpurie a localităţii, cel puţin pe locul şi în configuraţia actuală. Faptul că a existat un centru cu populaţie autohtonă închegat politic în zonă este sigur, dovadă fiind descoperirile arheologice de la „Cetatea scurtă” din Orlat, datată de Thomas Naglor undeva la începutul secolului al XII-lea. Cert este că prima atestare scrisă o avem la 1476: „Awendorff villa Wlachicalis villanorum de Insula Cristiana”. Alte atestări sunt din secolul al XVI-lea, în legatură cu unele conflicte cu localitatea Cristian pentru păşunile din munţi. Un document din 1558 menţionează construcţia unei Mănăstiri Negre ce pare a fi fost ortodoxă.
