Intors de la slujba de Inviere, cu lumina, cu speranta iertarii, cu bucuria tainei intre taine primita in pumnul tinand strans o lumanare scorojita dar intr-atat de puternica incat sa-i lumineze sarbatoarea, un batran vorbea pe strada cu noaptea. “Fato, tu mai stii ca azi sunt Pastile? Du-ma acasa, sa ma rog in saracia mea, acolo, singur cu Domnul, ca la biserica se uitau toti la mine ca la urs. Imbracat asa, taraneste, or fi zis ca vin din cartea de istorie, ca nu da bine pe langa blugii lor zdrentuiti, lanturile si incaltarile lucitoare cu tinte din alea, ca pintenii cocosului. N-am putut asculta glasul parintelui ca nu-l avea la dansul. Si cum erau si-atatea masini din cele scumpe pline de muzici roata bisericii, si flacaii aia cu casti d-acopereau toata Invierea, de parca se-ntreceau in zgomote ca zmeii in sabii… Parc-a fost alta, nu slujba, balci’-incearca omul sa “altoiasca’ intamplarea, cu vorba apasata- ca pe un copil obraznic. Graieste cu naduf. Vrea acasa, sa simta Pastile. “Parc-am gresit io, ca am mers la Biserica, da’ nu se face sa pui lumina de la chibrit de Inviere, ca ala nu mai e Pasti”.
Gafaind trist, bunicul mai spune atata: “nu mai e cum era altadata. Mare pacat. Am auzit ca numai prin Ardeal si hat, prin Moldova a de sus, unde s-agata harta-n-cui, mai tin romanii respectul, credinta, portul. Aci, in orasele astea mari, de le zic scumpe, parca ne calca tatarii, nu alta si rau mai e!”
Intamplare adevarata, petrecuta de Inviere, intr-un ditamai orasul, la doi pasi de capitala.