Lumină din lumină… vesteşte sărbătoarea, din rodul galben de la stup… şi stinge cu flacăra-i umbrele şi temerile… ascultă rugi şi ne-nsoţeşte. LUMÂNAREA.
Haideţi să îi aflăm povestea. Veche…
Lumânarea este, deopotrivă, sursă de lumină şi de căldură, formată dintr-un fitil introdus într-un bloc solid de combustibil. Până în secolul XIX, lumânările s-au produs folosind grăsime. Astăzi, cele mai multe sunt produse din ceară de parafină, dar ele se pot crea folosind şi alte substanţe, precum gel, soia sau ceară de albine. Producătorul lumânărilor se numeşte lumânărar. Să aflăm împreună istoria lumânărilor.
Lumânarea are forma de tijă, fiind alcătuită dintr-un strat de ceară, lipit în jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumânările au diferit de la loc la loc, firul putând fi lucrat şi din alte materiale decât bumbacul, iar drept „combustibil” ce întreţine arderea, pe lângă ceara de albine, s-a folosit şi grăsimea animală.
În Roma antică, în jurul secolului întâi, lumânările erau făcute din substanţele unei plante. Egiptenii şi cretanii le preparau din ceară de albine, încă din 3000 î.e.n.. Primele lumânări erau produse din diferite forme de grăsime naturală, ceară şi seu.
În China, în vremea dinastiei Sung (secolele X-XIII), se foloseau lumânările- ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era făcut datorită modului în care era calculată arderea constantă a lumânării.
În Europa medievală, lumânarea a ajutat omului chiar şi pentru măsurarea timpului. Lumânarea orară este o invenţie atribuită lui Alfred cel Mare, rege al Angliei între anii 849-889. Pentru a-i reaminti suveranului orele când trebuia să-şi facă rugăciunile, el folosea lumânări gradate, care dădeau reprezentare scurgerii timpului.
Până în secolul XIX, lumânările erau folosite mai ales în estul Europei. În vestul Europei şi în zona mediterană, predominau lămpile de ulei.
Cu ocazia Expoziţiei Universale din Franţa, din 1878, Sala Oglinzilor din Palatul Versailles a fost iluminată folosindu-se nu mai puţin de 8000 de lumânări.
Astăzi, Biserica Catolică cere ca lumânările să fie fabricate din 51% ceară de albine, restul din parafină sau alte substanţe. În schimb, Biserica Ortodoxă cere ca lumânarea să fie realizată 100% din ceară naturală de albine, cu fir de bumbac. Această rânduială a fost stabilită deoarece se consideră că ceara produsă de albine reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură a naturii, întruchipând atât curăţenia cât şi hărnicia.
Parafina a fost distilată prima dată în 1830 şi a revoluţionat confecţionarea lumânărilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumânare inodoră de calitate. Industria a fost, ulterior, devastată, odată cu distilarea kerosenului (numit şi ulei de parafină, sau simplu, parafină, ceea ce ducea la confuzii). Recent, lumânările pe bază de răşină, transparente, au fost dezvoltate şi se afirmă că ar dura mai mult decât cele tradiţionale, din parafină.
Lumânările în cultul creştin
Astăzi, lumânările sunt asociate, în primul rând, ritualurilor.
Lumânarea a fost întrebuinţată în cultul creştin încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor în sau lângă biserică o întâlnim încă din istorisirile Vechiului Testament, de unde a fost preluată de către toţi ceilalţi creştini.
Nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare.
În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Iisus Hristos a săvârşit Cina cea de Taină într-un foişor, la lumina lumânărilor.
La statornicirea practicii arderii lumânărilor în cadrul cultului creştin, a contribuit foarte mult şi situaţia specială a creştinilor din primele secole, care, din cauza persecuţiilor, se rugau în catacombe, în case sau camere ascunse, unde erau nevoiţi să aprindă lumânări sau candele pentru a putea săvârşi cultul divin. Începând cu secolul al III-lea, există mărturii istorice scrise care atestă întrebuinţarea lumânărilor şi la slujba înmormântării martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme, este menţionat acolutul, care avea între sarcinile sale şi pe aceea de a aprinde lumânările în biserică.
Semnificaţia aprinderii lumânărilor în cultul creştin
Prima semnificaţie pe care o aduce aprinderea lumânărilor este aceea de luminare. În practica vieţii religioase a oricărui creştin, aprinderea unei lumânări este, oarecum, o obligaţie elementară, un simbol al luminării căii vieţii pentru cei apropiaţi ori de luminare a drumurilor pe lumea cealaltă pentru cei duşi. Aproape că nu există creştin care să intre într-un lăcaş de cult şi să nu aprindă o lumânare pentru sine, pentru cei dragi şi pentru cei adormiţi.
Pe de altă parte, lumina lumânării semnifică şi cunoaşterea, vederea lucrurilor, aceasta simbolizând divinitatea, prezenţa lui Dumnezeu, dar şi viaţa.
Cea de-a doua semnificaţie a aprinderii lumânărilor este aceea de jertfă, venită de asta data din partea creştinilor. Lumânarea este ofranda oferită de credincioşi ca semn de oferire a sufletului lor de către Dumnezeu. Mai mult, lumânarea simbolizează şi jertfa de sine, transfigurarea totală a omului în lumină… Cu toate ca si azi, in Romania, inca multi, prea multi copii invata si traiesc… la lumanare.
