26 iunie. Zi de vara pana-n seara, dar nu ca oricare alta. S-a instapanit traditia ca la aceasta data sa aducem prinos drapelului national. In mod simbolic. Drapeleul nu-l porti o zi la piept- cocarda sau iti aduci aminte-n trecat… cand vezi in centru o ceremonie cu niscaiva militari si copii ori abtarni cu stegulete de hartie. Drapelul il porti ca pe-un nume: zi de zi, ceas de ceas. Azi, insa macar sa iesim sa-l vedem inaltandu-se pe catarg, macar sa deschidem o carte de istorie, ori sa… ne-aducem aminte de bunicul care a luptat pe front…
Drapelul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben şi roşu. Are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.
Constituţia României (2003) prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu”. Proporţiile, nuanţele culorilor precum şi protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.
Poate nu stiati…
Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis („de Voroneţ”) şi stema ţării în centru.
Culori şi semnificaţie
Legea nr. 75/1994 precizează că fâşiile drapelului naţional au culorile albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. Publicaţia Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune echivalarea culorilor drapelului naţional al României cu următoarele nuanţe:
Potrivit dr. Ştefan Szemkovics, consilier superior la Serviciul Arhivelor Feudale, Personale şi Colecţii din cadrul Arhivelor Naţionale ale României, semnificaţia culorilor drapelului trebuie privită în cheie heraldică:
albastru cobalt: fidelitate, loialitate, profunzime, ordine, adevăr;
galben crom: prestigiu, virtute, inteligenţă, grandoare, bogăţie;
roşu vermion: acţiune, pasiune, capacitatea de a servi Patria, sinceritate, agresivitate, incitare la vigilenţă.
Istoric
Demn de luat in seama, culorile roşu, galben şi albastru se regăsesc târziu pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini. De asemenea, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”.
Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Dupa cum sustin istoricii, curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.
În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei[8], studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale.
Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez. Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impiegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.
După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.
Legenda contopirii culorilor principatelor
Constantin Lecca – Întâlnirea dintre Bogdan cel Orb şi Radu cel Mare
Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).
Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.
Totusi, P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români.
De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni. iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.
Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii Otomane, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.
Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania). Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.
Demn de amintit, in vremea revolutiei lui Tudor Vladimirescu, culorilor tricolorului li se atribuie pentru prima oară semnificația: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).
Într-o pictură medievală din Psalterium Aureum, secolul IX, sunt reprezentaţi ostași aflați în marș, urmând un soldat care poartă un dragon dacic colorat în… roșu, galben și albastru.
TREI CULORI… din vremea dacilor!
Există o ipoteză, confirmată de documente, potrivit căreia strămoşul stindardului de azi este dragonul lui Burebista şi al lui Decebal.
Ipoteza conform căreia steagul României se trage din stindardul de luptă al dacilor este susţinută de mai mulţi specialişti, printre care Aurel David şi dr. Marius Bizerea, care vin cu argumente solide.
Asa cum sustin cercetatorii, totul porneşte de la un element distinctiv al armatei dacilor: stindardul lor de luptă, reprezentat de o creatură fantastică, ce avea cap de lup şi corp de şarpe şi era cunoscut sub numele de draco sau dracon.
Capul era făcut din bronz sau argint, iar corpul, din material textil. În bătaia vântului, acest veritabil dragon, care era fixat pe o prăjină, scotea un şuierat terifiant, menit să intimideze adversarii şi să le inducă o stare de nervozitate pronunţată cailor armatei inamice.
Începând din secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic a fost preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane formate din războinici daci şi folosit vreme îndelungată. Steagul era purtat de un militar căruia i se spunea draconarius.
Asadar, priviti-l, arborati-l si cinstiti-l cu gandul, cu fapta. Tricolorul nu trebuie sa fie doar un steag, un obiect. El trebuie sa ne fie sentiment. Abia atunci suntem romani…
Surse foto: Pavel Diaconu
