Astăzi a avut loc la sediul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu conferinţa de presă prilejuită de finalizarea proiectului dedicat specializării unui număr de 100 de angajaţi din centrele de plasament arondate, în cadrul unui parteneriat susţinut de SOS Satele Copiilor Danemarca şi organizaţia omonimă din România, împreună cu DGASPC Sibiu.
Proiectul, care a beneficiat de un efort financiar de numai 3996 euro, a fost, totuşi, unul „extrem de benefic”, cum s-au pronunţat atât cei din conducerea instituţiei cât şi majoritatea cadrelor care au fost beneficiarii direcţi ai programului de formare.
Aşa cum am aflat de la directorul instituţiei, Mihaela Tolciu, proiectul a fost implementat în perioada 7 mai-7 noiembrie 2013 şi a asigurat perfecţionarea personalului de psecialitate din centrele de protecţie a copilului din judeţul Sibiu (educatori, asistenţi sociali, psihologi, asistenţi medicali), care au în grijă, în total, cca 358 de copii şi tineri aflaţi în situaţii de risc.
Referitor la necesitatea unui astfel de program de formare, directorul DGASPC a pus accent pe ideea că proiectul a venit „într-un moment-cheie”, pe de o parte având în vedere partea financiară (faptul finanţarea a fost una externă, binevenită, în condiţiile în care se cunoaşte gradul de subfinanţare a domeniului social, pe plan intern), pe de altă parte luând în considerare necesitatea imperioasă a… unei schimbări de mentalitate în raport cu complexitatea cazurilor care, pe zi ce trece, aduce în prim-plan cazuri complicate, grele, care relevă e evidenţă: copiii- victime ale societăţii.
O idee care trebuie… demolată
În acest context, directorul DGASPC Sibiu a adus în atenţie unul dintre efectele majore ale implementării proiectului: „Din nefericire, mult prea mult timp am fost, poate, cu toţii, victimele unor prejudecăţi. Personalul din centre avea, de cele mai multe ori impresia că trebuie să se impună autoritar, din instinct, ca autoritate în faţa unor copii… la drept vorbind „sălbăticiţi, pe stradă sau în medii extrem de viciate, abuzaţi, înfometaţi, aproape inadaptabili. Ori, cum din ce în ce apar cazuri tot mai complicate- copii pe care îi luăm de pe stradă după ani în care ei au vagabondat, au suferit de foame, au fost bătuţi şi umiliţi, noi trebuie să fim aceia care să ne adaptăm, să ştim să îi civilizăm pe copii, nu prin duritate sau metode empirice, ci prin ştiinţă şi noţiuni reale de psihologie care să dea rezultate. Să fim cinstiţi, trebuie să scăpăm de conceptul conform căruia „toţi ne pricepem la toate”.
Copiii au nevoie de o abordare specială, de tact, de răbdare, de paşi concreţi, de vorbă bună, de afecţiune, nu în ultimul rând, de metode de disciplinare pozitivă. Copiii, în sine, nu sunt răi, sunt doar victime ale unei societăţi acre îi ignoră şi asta trebuie să se schimbe. Sunt copii cu traume greu de imaginat, unii nu ştiu sau refuză să mănânce, să vorbească. Trebuie să ŞTII să îi aduci pe calea cea bună, dar nu arătând că tu educator sau asistent îi eşti superior şi punct”.
