Era dupa-amiaza. Pe la 4… Venisem mai devreme acasa de la redactie, manata de o stare cumplita de rau, provocata de o durere de cap infernala. Rau-prevestitoare. Totusi, nu puteam sta departe de realitate. Din instinct, cum am intrat in casa, am dat drumul la televizor. Banda galbena uriasa de pe ecran anunta ceva ce nu intelegeam: “SUA atacate”. Litere de-o schioapa si imagini ca dintr-un film horror umpleau ecranul.
Am sunat la ai mei sa ii intreb de ce… pe canalul cu stiri se transmit acum filme si la o ora asa de ciudata. Ai mei m-au bulversat: au spus ca se intampla ceva ingrozitor peste ocean. Erau vadit socati… ca sa ma lamuresc mai repede, m-am inarmat cu o ceasca imensa de cafea si m-am protapit in fata televizorului. Cred ca am urmarit timp de peste 12 ore totul, fara sa ma misc si fara sa… respir decat atata cat sa pot auzi clar totul. Mi se parea ca se rastoarna lumea. Priveam si cu o mana scriam deja editorialul pentru a doua zi. Clipele fugeau si, totusi, parca intepeneau in fumul gros raspandit in imagini de groaza. Era mai mult decat o calamitate, o nenorocire.. Era de parca ar fi trebuit sa scriu despre… apocalipsa. Contra cronometru, urmarind cu sufletul la gura totul, pe toate canalele. Eram atata de absorbita de acel atac diavolesc, incat… mi se parea ca fumul si imaginile acelea apocaliptice imi inunda camera. Am deschsi larg ferestrele. Parca sa scap de duhurile rele… Imi priveam copilasul inocent cum se joaca cu avionul lui mare, cu etichete colorate, vuind pe parchet… culmea ironiei…
Eram intepenita in fata televizorului si nu intelegeam DE CE trebuie sa se intample asa… Vedeam cladirile alea mari, de nezdruncinat prabusindu-se ca doua castele de nisip. Auzeam rand pe rand, ca o cascada, stiri cu cifre de necrezut despre morti si raniti.
Au fost secunde, minute, ore de cosmar. Imi aminteam toate filmele pe care le vazusem cu subiecte din sfera terorii, apocalipticului… erau toatre adunate acolo, concentrate in acel eveniment urat si imposibil si, totusi, atat de real. Scriam editorialul si mi se prea ca nu e de ajuns. Am scris apoi si altceva. Realizam, in sfarsit care e sau imi imaginam abia acum cat de mare diferenta dintre pace si razboi, dintre viata si moarte. Vedeam cum moartea vine cu avionul, cum te ia, cum te condamna chiar si cand nu esti vinovat. Ca jurnalist imi puneam o mie de intrebari dar nu puteam raspunde nici la un sfert dintre ele. Se lasa noaptea si imi era frica sa adorm. Am stat pana in zori. Am scris de parca articolele alea ar fi putut salva macar un om dintre miile despre care se vorbea la televizor in acea contabilitte a mortii care schimba lumea. Scriam nu pentru ca voiam sa “dau lovitura” cu acel articol ci pentru ca voiam sa caut si sa gasesc explicatii. Pentru mine pentru copilul meu, pentru cei din jur. Voiam sa aflu ce si cum va fi MAINE…
La un moment dat, am realizat ca, undeva, acolo, in apropierea WTC, lucreaza intr-un mare spiatal verisoara mea. Ma intrebam ce i se intampla… nu am putut lua legatura sub nicio forma aproape o luna… la un moment dat, m-a sunat de la spital. Mi-a spus ca timp de zece zile nu a plecat din spital. A facut garzi non-stop, dormind maxim 3-4 ore “pe sarite” in camera de garda. In trei saptamani a slabit 10 kg. Spunea ca incepuse sa viseze sange… Marturii asemanatoare aveam sa aflu mult mai tarziu de la un fost coleg de scoala plecat in America si ajuns acolo jurnalist. De parca nu ar fi ajuns ceea ce vedeam in continuu la televizor. Mi se parea ca insasi moartea vorbeste la stiri.
A fost crunt.
A fost, insa, momentul in care am realizat ca lumea si rosturile se schimba. Ca nimic nu va mai fi la fel, ca pericolul, pericolele ataca unde si de unde nu te astepti. Ca hotarul dintre viata si moarte poate fi oriunde. Ca nu conteaza daca esti functionar, jurnalist, contabil, director sau pompier, ti se poate intampla ceva cumplit oricand, oriunde. Atunci am inteles ca uneori, vrajba, rautatea sunt mai presus de politica, de pedepse, de teorii, de presupuneri, de discursuri… si mai ales am inteles ca moartea, in formele ei cele mai acute, e in mainile oamenilor, nu ale divinitatii.
Surse foto: Facebook
