02.07.2015Suntem dependenti, aproape patologic, de retelele de socializare. Ne-mpaunam ca avm 1000, 2000, 4000… de prieteni care dau “like” sau ne sustin cu mici comentarii cand postam o fotografie cu lacrimi sau un apus de soare, ne trimit buchete de flori cu sclipici si inimioare. Multi, o fac din sinceritate, simpatie (pentru postarile noastre), necunoscandu-ne poate adevarata identitate, sufletele si dorintele, temerile sau calitatile. Nici macar nu ne stiu numarul de telefon sau… vocea. Nu i-am nviatat niciodata la cina sau la aniversare. Dar cand vad desenat un tot micut in dreptul nostru, pe lista de PRIETENI, nu trimit urari si “pupici”. Sunt acolo, virtuali, un fel de “masa critica” nevazuta. Ii stim si noi dupa nume si ne bucuram “impreuna” de pozele cu artificii de revelion.
Cand, insa, ne suna telefonul, pentru ca un prieten sau un coleg, finul sau varul… si-a rupt piciorul si are nevoie de ajutor nu raspundem. Suntem ocupati. Prea ocupati. Ne-ar lua prea mult timp sa luam mobilul si sa-l ducem la ureche. Am pierde prea multe postari pe reteaua de socializare. Ii trimitem “adrisantului”, tot pe “FB”, sau pe “mail” o eexplicatie categorica: “n-am timp acum. Poate, altadata”. Apoi ne miram ca daca intr-o buna zi ne gandims a iesim la picnic, la strand sau la club, ori vrem sa ne invitam apropiati la ziua de nastere, ne umplem de refuzuri. Si, precum Zdreanta, zicem in gandul nostru…
Nu cumva netul asta are si el o masura?! Nu cumva riscam sa ramanem singuri, desi suntem… multi?! Nu cumva ne-am lipit mai mut decat trebuie de tehnologia viitorului,indiferenti la faptul ca nima ni se atrofiaza?!
