Pentru comunitățile păstorești, noaptea de 25 noiembrie are însemnătatea pe care o are Revelionul pentru noi. Stâlp de hotar între cele două anotimpuri pastorale, sărbătoarea celebrează moartea şi renaşterea lui Sâmedru, divinitate de origine indo-europeană, protectoare a tagmei păstorilor.
În această noapte, pe un rug format din mai multe straturi de cetină se înalță un brad „cât turla besericii de mare”, apoi se aprinde ca o torță spre cer. Bătrânii spun că anul ce vine va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer. Focul este proiecția Soarelui pe pământ, simbol sacru al energiei vitale, al inimii, al puterii de zămislire. „Hai la focul de Sâmedru!” este mai mult decât un îndemn, este chemarea care spintecă noaptea, obligându-i pe oameni să împlinească ritualul. Femeile împart pomeni de sufletul morților, copiii aleargă în jurul focului, formând cercuri apotropaice, bărbații aruncă tăciuni aprinși peste grădini, într-o străveche invocare a astrului ce se pregătește să intre în iarnă. Vine apoi „Hora lui Sâmedru”, dans circular, solar, care deschide marea petrecere prin care oamenii intră în iarna pastorală.
Asa cum aflam de la folcloristi, ceremonia urmează același scenariu violent al morţii şi renaşterii divinității îmbătrânite la sfârșit de an. Astfel, Sâmedru, asemenea Zeului–An, este nemuritor prin regenerare ciclică. Dacă în noaptea de 24 decembrie se arde un butuc în vatră, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă, în noaptea de Sâmedru este incinerat un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere.
Când focul se potolește, copii sar peste el pentru a fi feriți de boli, feciorii pentru a-și dezlega cununiile, fetele de măritat îl invocă și îl vrăjesc pentru a fi iubite de cine vor ele („…cum sar scânteile din jăratic, așa să scânteie și inima lui…”)
Iulia Gorneanu, o mare iubitoare de vechi traditii, ne incredinteaza ca, in unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, la hotare, pe malul apelor, precum și în toate locurile în care ar putea sălășui duhurile necurate. Acest obicei atestă faptul că, pe lângă priveghiul ritualic despre care am vorbit, există credința că la Sâmedru, cerul se deschide și sufletele morților se întorc acasă, unele dintre ele putându-se preschimba în strigoi, moroi, vârcolaci… Din acest motiv, este obligatorie atât prezența focului ca element purificator și apotropaic în zonele consacrate ca fiind vulnerabile, cât și împărțirea ofrandelor pentru Moși în sâmbăta ce precede sărbătoarea Sâmedrului.
sursă documentare: http://iuliagorneanu.ro/
