(Confesiune) Azi am devenit mai bogata. Nu, nu mi-au picat bani din cer si nici nu am vreo mostenire plocon. Nici nu mi-am cumparat masina, nici n-am castigat la loto (la d-astea n-am noroc!). Dar stiu, am simtit… ca Dumnezeu m-a mangaiat pe crestet! Am avut inspiratia sa fac un interviu cu AUREL ACHIM (articolul l-ati citit deja), batranul care, impreuna cu sotia sa, si-a pus inima si gandu lsa faca un muzeu la Ocna Sibiului. Mii de obiecte cu inmiite amintiri. Valori. De parca neamul intreg e statator acolo, in incaperile pline si pitoresti, duduind de lectii de istorie.
Ei, sa tot vorbesti si sa cunosti oameni ca EL! Nu l-a pus nimeni- nici partidul, nici primarul, nici vreun director sa faca CE A FACUT! A facut muzeul ca asa a simtit. Ca inima i s-a pus pe jar de dorul ROMANIEI si neamului. Nu ca ar fi departe, ci pentru ca, la propriu si la figurat, domnia sa e, cu familie cu tot IN INIMA ROMANIEI. Si acolo vrea sa ramana. A pus temelie a ceva. A mai dat un impuls sau… un million… dragostei de tara, ca si fratele sau, la Almasu Mare, ca si Nea Pavel Diaconu la Rasinari, ca Nelutu Ciocoiu la Turnu Rosu…
Vorbeam cu dansul si simteam tot Ardealul vorbind in vocea sa calma, blanda, cat o uriasa lectie de bun simt. Simteam muzica jocului romanesc si glasul bunicului. Vorbele sale- cat toate manualele (dar nua stea de acum pline de greseli si atentate la linistea culturii romane)! Auzeam cum napadesc izvoare, cum FRUMOSUL in splendoarea sa ma inunda.
Marturisesc ca il auzeam povestind si cadeam prada gustului ducleag-amarui al gutuii si imi venea s ail imbratisez… asa cum faceam odinioara cu bunicul- un munte de om caruia abia-i puteam cuprinde un picior si ma uitam in sus la dansul ca la un turn de cetate.
Da. De azi sunt mai bogata. Cu ANUTA si cu AUREL ACHIM.
Si, ca sa nu las saptamana asta rubrica “Motiv sa iubesc pamantul asta” goala, recunosc: oamenii astia sunt un MOTIV sa IUBESC PAMANTUL ASTA.
