„Astăzi, la Muzeu, îmi povestea un băiețel din Săcădate, un picuț mai înalt decât masa, că era necăjit că nu are costum (popular), dar a primit de Paște (băiețelul este ungur, a avut Paștele luna trecută) o pălarie și o pană de cocoș „uite așa de mare” pe care și-a pus-o în pălărie și cu care a mers „la cocoș” (obiceiul fain „Bătutul cocoșului”). Era mândru că anul acesta a avut pălărie cu pană – a mers și anii trecuți „la cocoș”, dar fără pană la pălărie.
O fetiță mi-a povestit că mătușile ei i-au dat costum și are acum costumul „complet cu cătrințe cu tot” și are „cheptar de chiar”. Se contura în sufletul lor un mugure de mândrie că aparțin unui neam, pălăria cu pană pentru micul ungur și cheptarul „de chiar” al româncuței nu erau doar niște accesorii pentru ei, ci niște mici blazoane care-i definea. Iar ochișorii lor străluceau într-un mod în care îți face sufletul să crească: vor avea și ei rădăcinile vii.
Fetița era mândră că avea cheptar fiindcă de ceva ani fetițele au la costum un laibăr negru, (o vestuță) așa că în Mărginime, or cheptarul (acela frumos de Avrig) era deja un brand, o făcea să arate ca o avrigeancă, nu doar ca o fetiță în costum popular, oarecum uniform în toată zona de sud a Sibiului.
De aceea mi-au mers la suflet vorbele lor; au fost mândri că aveau exact acele lucruri care îi fac să aparțină ACELUI LOC și nu altuia, erau specifice unui singur mare loc: cel în care s-au născut și trăiesc”.
„POVESTE” de la MARIA GRANCEA, (directorul muzeului din Avrig și OMUL care a prefăcut Biblioteca din oraș într-un MONUMNET VIU de cultură pentru copii, pentru tineri și… pentru vestita șezătoare). O poveste vie, cu copii de aici, de la noi, pe care să-i porți în inimă ca pe niște comori, ca pe leacuri. O întâmplare care relevă ROMÂNIA FRUMOASĂ. La AVRIG.
