3 ani de la TRAGEDIA care a ciopârțit și a însângerat zeci de familii. 3 ani în care nu au ars amintiri, dar au ars inimi și vieți, au ars colective întrebări, așteptări și revoltă. Surd. Nevolnic. De parcă am fi undeva, departe, pe o planetă fără viață, unde birocrația și corupția ar fi fi singurele LEGI…
În urmă cu trei ani, pe seară, am ales să mă uit la un film cu Stan și Bran, pe DVD. Am avut așa, deodată, sentimentul să ies din cotidian, să mă detașez de știri și vești proaste… Voiam un preludiu la weekend în ritmul unui zâmbet… (n.r. era vineri seara).
Pe la 22.35… cam așa, brusc, DVD-ul s-a blocat. M-am înfuriat și am trecut brusc să butonez telecomanda. Am ajuns la canalele de știri care erau pe Breaking News. URLA, parcă, banda galbenă din josul ecranului, de parcă într-un mod cumplit acel galben țipător era o flacără, în registrul doliului uriaș ce avea să urmeze. Vedeam lumini amestecated e girofaruri cu întuneric și auzeam țipetele victimelor și ale reporterilor. Inițial, pentru câteva secunde, am crezut că e o transmisiune dintr-o zonă de conflict internațional. În momentul când au început să dea detalii despre locație și să pronunțe numele București am înlemnit. Urmăream, scriam și plângeam. Erau atâtea sentimente amestecate, toate însă dominate de groază. Cifrele celor care muriseră și continuau să moară parcă picau dintr-un tonomat, făceam eforturi să pot ține ritmul tragediei, să urmăresc dar mai ales să înțeleg CE și DE CE se întâmplă. A fost o noapte oribilă. Nu am putut dormi. Voiam să scriu, să mă revolt… simțeam că NU POT să mă bag pur și simplu în pat să dorm… Încercam pe cât pot să îmi țin fiul de mână. Simțeam că în momentele acelea de groază e SINGURUL LUCRU care îmi dă viață și putere.
Nu aveam cum să bănuiesc că tragedia nu avea să se oprească la 22 de morți și… zeci de răniți cum s-a anunțat în primele 5 minute de transmisii în direct. Nu aveam de unde să știu că luni de zile de atunci aveam să scriu și să plâng și să aud cifre tot mai mari, mai dureroase ale morții, în paralel cu NENOROCIREA care ataca din bâlbâiala autorităților, din declarații și acuze amestecate cu focul și cu viețile stinse acolo sau pe patul de spital…
Azi se împlinesc 2 ani (surzi, grei, vinovați și… strâmbi) de la acea oribilă, cumplită întâmplare, pe care cred că nu greșesc să o numesc CATASTROFĂ. Pentru că a luat 64… ba nu!- 65 de vieți și pentru că a distrus atâtea altele- răniții, dar și pe ale familiilor lor. Este greu să vorbești, este greu să scrii despre așa ceva. Poate că în asemenea momente doar lacrimile și rugăciunile pot vorbi. Și așteptarea… în ceea ce îi privește pe cei vinovați.
DUMENEZEU SĂ ÎI ODIHNEASCĂ PE CEI ÎNGHIȚIȚI DE FOC, DUMEZEU SĂ ÎI OCROTEACSĂ PE CEI RĂNIȚI, DUMNEZEU SĂ NE CĂLĂUZEASCĂ SĂ PUNEM RÂNDUIALĂ ȘI SĂ PUTEM SĂ FIM DE ACUM DEPARTE DE AȘA NENOROCIRI!
AU RĂMAS ÎNTREBĂRI (FĂRĂ RĂSPUNS, CHIAR ȘI ACUM, DUPĂ… ATÂTA VREME) AU RĂMAS LACRIMI, MORMINTE ȘI… TĂCERE. O TĂCERE CARE DOARE!!! O TĂCERE PE CARE UNII PARCĂ ÎNADINS NU VOR SĂ O VINDECE… Și parcă înadins, de-atunci, în fiecare zi… e-un COLECTIV!!!
Foto: Manastirea, Cristian Roman
