Dirijor- ORAZIO BARONELLO (Italia)
Solişti: CRISTINA ANGHELESCU – vioară; MARIAN IOAN OLARU – flaut
In program:
BÉLA BARTÓK
Dansuri populare româneşti, Sz. 56
Jocul cu bâta, Brâul, Pe loc, Buciumeana,
Poarga românească, Mărunţelu
BOHUSLAV MARTINŮ
Concert pentru flaut, vioară şi orchestră, H 252
- Allegro moderato
- Adagio
- Poco allegretto
ROBERT SCHUMANN
Simfonia a IV-a în re minor, op. 120
- Introducere – Allegro
- Romanze
- Scherzo
- Andante – Vivace
Sunt acestea reperele unui eveniment muzical care cu siguranta va ajunge in inimile melomanilor sibieni, maine seara. Un concert de exceptie, plin de vigoare, de aceasta data sub bagheta unui dirijor deja familiarizat cu maiestria orchestrelor simfonice romanesti.
ROBERT SCHUMANN (Zwickau, 1810 – Bonn, 1856). Compozitor, pianist şi critic german; în urma dorinţei de a-şi îmbunătăţi tehnica pianistică cu ajutorul unui aparat care să-i lungească degetele, a eşuat şi s-a concentrat exclusiv pe compoziţie şi critică muzicală. În 1834 lansează Die Neue Zeitschrift für Musik, care va deveni cea mai importantă revistă de critică muzicală din Germania acelei vremi. În 1840 se căsătoreşte cu Clara Wieck, una din cele mai importante pianiste ale epocii romantice. În 1850 e numit director muzical la Düsseldorf. Încă din tinereţe manifestă probleme psihice care se vor agrava până la moartea sa, în 1856.
Schumann a compus, în special, muzică pentru pian, instrumentul său favorit: cicluri de miniaturi (Papillons, Carnaval, Kinderszenen), sonate, studii, un concert ş.a. Creaţia sa mai cuprinde lieduri, 4 simfonii, un concert pentru vioară şi unul pentru violoncel, uverturi (Julius Cesar, Hermann und Dorothea), muzică de scenă.
Simfonia a IV-a în re minor op. 120 este, cronologic, a doua din seria celor patru simfonii schumanniene. O primă versiune, prezentată în primă audiţie la Leipzig, în anul 1841, sub titlul „Fantezie simfonică“, va fi revizuită în 1851, după compunerea Simfoniilor a II-a şi a III-a, fiind, apoi, prezentată, cu un mare succes, la Düsseldorf, în 1853.
Lucrarea trădează intenţia compozitorului de a depăşi cadrele tradiţionale ale simfoniei, prin înşiruirea fără întrerupere a părţilor, sudate prin circulaţia unor motive tematice comune – anticipare a principiului ciclic vehiculat de Franck şi discipolii săi. Astfel, motivul introducerii pătrunde în structura melodică a Romanzei şi a Scherzo-ului, în timp ce tema principală a părţii I, în care se ascunde, de altfel, motivul introducerii, apropie conţinutul părţilor extreme, culminând în stretto-ul final.
