Ştiaţi că la Şura Mică, se fac cei mai mari cozonaci din ţară ? Au depăşit demult lungimea unei tăvi obişnuite. De aproape 4-5 ori !Că aşa e tradiţia locului. Şi pentru aşa un cozonac este nevoie de o tavă specială, dar şi de un cuptor pe măsură, să-ncapă… uriașii!
Cei mai mari din ţară
Cei mai destoinici într-ale uriaşilor gustoşi sunt aici, de aproape 15 ani, membrii familiei Şchiopotă. Dumnealor fac cozonaci la metru, dar şi gustoşi de parcă-s făcuţi de zâne, nu de pământeni- cum spun toţi cei acre au fost binecuvântaţi să-i guste. Ingredientele sunt naturale şi cozonacii cresc frumoşi, rumeni parca povestind de-ale bunicii cu aburul si miezul lor pufos.
Clienţii sunt mulţumiţi şi revin în fiecare an, mai ales când feeria iernii şi mireasma din cuptor vesteşte Crăciunul!
De altfel, cozonacii uriaşi de la Şura Mică au devenit cunoscuţi în întreaga ţară.
De… mii de ani
Preparate din făină de cereale amestecate cu apă şi apoi coapte au fost realizate încă din epoca neolitică, dar, de aici şi până la complexitatea cozonacului de azi, se află mai mult de 10.000 de ani de istorie culinară.
Secretul stă în drojdia de bere, fără de care nu se poate vorbi despre aluat dospit. Drojdia este unul dintre cele mai vechi microorganisme pe care omul le-a folosit în alimentaţie. A fost descoperită prin ruinele egiptene, ca şi câteva cuptoare pentru copt, precum şi desene făcute acum cel puţin 4.000 de ani, care dovedesc că egiptenii ştiau să facă pâine dospită şi bere.
Este foarte posibil ca primul cozonac să fi fost făcut în Egiptul antic. Probabil că era îndulcit cu miere şi umplut cu seminţe. Grecii au preluat de la egipteni şi interesul pentru bucătătărie, şi drojdia de bere, şi aluaturile dospite. Cu certitudine grecii mâncau cozonac. Îl făceau cu miere, stafide şi nucă. Cozonacul grecesc se numeşte plakous. Drojdia şi, implicit, pâinea dospită şi cozonacul au fost „preluate” de la greci de către romani, care au adăugat în cozonac fructe uscate. La început, au fost doar două varietăţi numite libum şi placenta, de la cea din urmă venind termenul „pască” din prezent. Libum era un cozonac mic, folosit ca ofrandă adusă zeilor. Mai târziu, au apărut variante consumate şi de oameni, nu doar de zei.
Placenta, mult mai elaborat, este un cozonac cu brânză, cu stafide şi alune, care era servit împreună cu un vin dulce. Deşi au luat drojdia de la greci şi de la egipteni, romanii au fost cei care au descoperit toate posibilităţile pe care le oferă drojdia adăugată aluaturilor, devenind astfel adevăraţii maeştri patiseri. În Evul Mediu, brutarii europeni făceau foarte des cozonaci cu fructe uscate, pentru că ţineau mai mult timp.
În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zilele noastre.
Francezii, cei care, în secolul al XIX-lea, au adăugat al treilea fel la masă, „desertul”, sunt cei care au pus în valoare cozonacul mai mult decât alţii.
La italieni, ceea ce este n desert foarte asemănător cozonacului românesc, dar mult mai aromat, se numeste Pannini.
Secretele
Ingredientele trebuie să fie la tempeatura camerei, atunci când se prepară aluatul, iar vasul folosit trebuie să fie cald • Drojdia nu trebuie opărită, ci preparată cu lapte călduţ • Aluatul reuşit trebuie să fie lipicios (dar fără să rămână lipit de mâini), elastic şi de consistenţa lobului urechii. Cu cât frămânţi mai mult, cu atât este mai bun.
sursa foto: adev.ro
