Chiar dacă abia ne dezmeticim la început de mileniu III, sămânţa obiceiurilor şi datului vechi încă ţine vii ritualurile şi credinţele ţăranilor din Mărginime.
Iată o scurtă incursiune în pitorescul obiceiurilor ce umpleau şi încă mai umplu Postul Mare, aşa cum am aflat de la unul dintre veteranii cercetărilor, Carmina Maior (Muzeul ASTRA).
Hodăiţul (Hodăiţele)
„Înainte vreme, Hodăiţul cel mare şi cel mic marca Lăsatul de Sec de carne, respectiv de brânză. Tinerii îşi adunau din vreme păşi (vreascuri, crengi uscate) cu care în noaptea Lăsatului de Sec făceau focuri mari, de obicei pe culmea satului- în locul sau în locurile cele mai înalte, de unde strigau apoi peste sat. 
Totodată, focurile se făceau întru curăţire de păcate, în vederea primirii marii sărbători cum se cade.
La Veştem, de exemplu, a existat, cum spune interlocutoarea noastră, un obicei similar, numit Sitiriu, care includea rostirea unei poezii despre Moş Adam şi Mama Eva, iar tinerii confecţionau „mătăuze”, un soi de mături mari, din crengi, să cureţe locul de rele şi păcate; nu lipseau nici focurile- se ardeau cauciucuri vechi „îmbrăcate” în paie şi crengi, care se dădeau de-a dura până la apă care să ia, să ducă, să spele răul.
Sân’ Toader
Un alt moment important îl reprezenta, Sfântul Toader- prima sâmbătă din post. Este vorba de un sfânt considerat patron al cailor şi al tinerilor, cu inflexiuni din credinţe vechi.
Era ziua când se ţesălau şi se tundeau caii, iar fetele culegeau plante magice cu care îşi spălau părul pentru a creşte lung şi mătăsos ca al cailor (de exemplu urzici). În săptămâna premergătoare lui Sân’ Toader, erau oprite anumite munci, că altfel îi călca sfântul cu copitele cailor şi era amar…
Tot în sâmbăta lui Toader se făcea colivă u nucă, miere şi grâu pisat, în amintirea Sfântului dar şi pentru pomenirea morţilor şi se „legau” verii şi văruţele, în jurul unui măr înmugurit sau înflorit. Copiii se făceau, astfel „fraţi de cruce” (de-o ţineau uneori până la adânci bătrâneţe) după ce mâncau colivă sau prăjituri de post din acelaşi blid. Obiceiul e încă viu la Sibiel, la Ocna (unde ceremonialul implică costumarea copiilor ca un mic alai de nuntă) şi la Rod (unde verii şi văruţele strigă în jurul unei joarte înmugurite).
De asemenea, de Alexii, pe 17 martie, când se spune că ies jigădiile afară (şerpii, gângăniile), se curăţau şi se reparau gardurile, se ardeau rămăşiţele.
Ramurile de fag
De Sfantul Gheorghe, se sfinteau ramuri de afg care apoi se puneau la porti, ritualul avand aspect apotropaic.
Picu Pătruţ şi Floriile
Picu Pătruţ s-a născut în anul 1818, în Sălişte, lângă Sibiu. De mic a manifestat profunde aplicări spre viaţa religioasă , ceea ce i-a şi determinat pe părinţii săi să-l lase ca , la vârsta de 11 ani, să intre, ca şi Anton Pann, în slujba bisericii. De la 1829 şi până în 1872 el serveşte mai întâi ca ajutor de eclesiarh, apoi ca eclesiarh sau crâsnic al bisericii „celei mari” din satul său. Slujba aceasta nu a părăsit-o nici în anii 1848-1852, când a funcţionat şi ca dascăl la şcoala primară din localitate, suplinind pe unul dintre cei doi învăţători plecaţi la oaste.
În tot timpul vieţii sale, Picu a fost legat în chipul cel mai intim de Săliştea lui, de care nu s-a despărţit decât în două rânduri: când a trecut în Ţara Românească, pentru a vizita nişte mănăstiri în judeţul Vâlcea, şi pentru a primi în anul 1862 şi tunderea oficială întru monah, la schitul Cheia (judeţul Vâlcea). În realitate acest din urmă act era de ordin pur formal, deoarece Picu a trăit din fragedele lui tinereţe, o viaţă severă de călugăr, îndeplinind cu stricteţe pravila vieţii monahale şi schimbându-şi chiar şi numele în acela de Procopie. Călugărirea la o mănăstire şi reîntoarcearea în sat, pentru a-şi trăi acolo noua viaţă de monah, corespundea unei concepţii personale a lui Picu despre călugărie. Picu nu s-a putut hotărî să trăiască în mănăstire, a cărei viaţă contemplativă îi părea insuficientă şi a cărei disciplină o găsea şi prea slabă, şi de prisos. El nu simţea nevoia unei constrângeri venite din afară, ci voia să se stăpânească singur şi să trăiască nu numai pentru sine şi pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, şi nu numai în rugăciune, ci mai ales în dragoste obştească şi în muncă.
Dacă ar fi trăit într-o altă epocă şi într-un alt mediu, el ar fi fost poate un Antoniu de Padua sau un Francisc de Asissi pe teren social-religios, un Roland sau un Greban pe terenul poeziei şi al misterului, un Ion Cucuzel în domeniul cântării sfinte, un Fra Filippo sau un Boticelli în domeniul picturii, un Pastalozi pe terenul educaţiei ş.a.m.d.
Cele 30 de volume de poezii şi de proză, care ne-au rămas de la el, cuprind aproximativ 2000 de scene şi portrete religioase, lucrare în miniatură, în acuarel, în condiţii dintre cele mai rare în viaţa noastră artistică din toate vremurile.
A fost, aşa cum ţine să sublinieze Carmina Maior, poate cel mai luminat dintre cantorii din Mărginime, un ţăran inspirat şi bun creştin, care a lăsat o impresionantă moştenire de cuvânt şi culoare. Printre altele, şi ceea ce este cunoscut drept Verşul Floriilor (reluat şi recompus din comorile folclorului oral). Un soi de imn cântat de copii (căci ei sunt puri şi lor le revine această însărcinare!) în cadrul ritualului de strângere şi aducere de la marginea satului a stâlpărilor- ramurile de salcie ce urmează a fi sfinţite şi apoi împărţite de Florii, al Biserica Mare din Sălişte. Acolo copiii erau aşteptaţi cu colăcei şi bomboane.
Ramurile de salcie de la Florii erau duse acasă şi puse la icoană sau la tocul uşii, şi la nevoie se puneau în scaldă la copilul sau bătrânul bolnav, ori erau arse la furtună sau vremuri de primejdie.
Mironosiţele
Tot Picu Pătruţ a fost cel care, probabil preluând ceva din piesele de teatru dedicate lui Hristos- din perioada medievală- practicate în biserica anglicană şi cea catolică, a dat naştere unei scenete dedicată Mironosiţelor.
Ideea a fost dusă cu succes mai departe de Picu Pătruţ, dar şi de colegul său de breaslă mai tânăr Nicolae Aplaiului. Mai mult, „drama” apare menţionată în Arhiva de Folclor, de către Ioan Lupaş, cu un text datând de pe la 1850 însoţit de o fotografie din 1890, care înfăţişează obiceiul practicat la Galeş, în noaptea Învierii. Apoi, a fost preluat şi la Rod, şi dus, pe rând şi în alte sate depărtate, descălecate de mărginenii aflaţi în transhumanţă.
Din scenariu făceau parte mironosiţele, un înger, un soldat şi Iisus, costumaţi ac atare, şi însoţiţi de o cutie cu o păpuşă care imagina racla. Copii erau apoi omeniţi cu dulciuri şi bani.
(N.R. Despre „teologul popular” Picu Pătruţ, aflăm de la Onisifor Ghibu că „Picu nu trăia prin biserică, ci pentru biserică şi pentru idealurile morale ale ei, închinându-şi fiecare clipă a vieţii sale slujirii Domnului, prin cântare, prin alcătuire de versuri, prin zugrăvire de lucruri sfinte, prin citire de cărţi bisericeşti, religioase şi teologice, şi prin operele de dragoste faţă de aproapele său. Exemplarul Bibliei de la St. Petersburg el l-a completat cu 400 de pagini scrise de mâna lui, cu o admirabilă caligrafie cirilică, cuprinzând toate prefeţele Bibliilor anterioare şi tâlcuri de ale sfinţilor părinţi, şi, pe deasupra, 139 de ilustraţii, adevărate capodopere de inspiraţie şi de realizare artistică”).
„Casa Domnului”
Tot la Galeş, în Vinerea Mare, tinerii confecţionau „Casa Domnului”- un fel de colibă din brazi, cu o icoană înăuntru, pe care o puneau la locul din biserică unde stau bărbaţii. Erau ca un mic altar unde oamenii se rugau şi aprindeau lumânări până la Înălţare. (există indicii că obiceiul exista deja la 1800).
O altă particularitate a obiceiurilor ce preced Paştile în Mărginime provine din împărţitul caşului. La slujba de Înviere, când se împart Paştile după datul străbun, în satele din mărginime se împarte caş, ca un însemn, ca o onoare şi semn de ospitalitate a acestei zone pastorale, caşul alb, proaspăt, putând fi luat şi drept simbol al purităţii, al înnoirii.
Simboluri, imnuri, credinţe, obiceiuri. Toate duse cu bine de tineri, la îndemnul bătrânilor, al cantorilor şi, uneori chiar al dascălilor care înţeleg că păstrarea obiceiurilor ţine vie identitatea, credinţa, pitorescul… Să luam aminte şi să nu închidem toate acestea în cărţi, fotografii sau scrinuri…
