La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
… Sau poate că nici nu mai suntem în stare să vedem acea stea înaltă şi prea-luminată. Nii pe ea şi pe celelalte ce ţes de-apururi tezaur. Ne amintim doar, din când în când, câte ceva, când mai se fac pomeni şi pomeniri, ori când ne spune odrasla (dacă ne mai spune…) că urmează teza la Română sau ce notă a luat şi aia doar pentru că i-a picat (cu tronc) fix „Luceafărul” sau „Scrisoarea a III-a”. În rest, ce mai ştim de Eminescu? Când ne-a trecut ultima oară adierea vreunui vers pe la tâmple?! Nici nu mai ştim sau… nu mai vrem să ştim, nu mai avem vreme şi nu şti de ce şi cum, ne obosesşte să mai citim vreo poezie, să mai scriem noi în şine un rând, o scrisoare parfumată de-un gând ţesut într-un vers…
Şi totuşi…
dacă nici dor nu mai avem, nici… Eminescu, sufletul ni s-a face pânză de păianjen.
Apoi haideţi să-l aducem pe Eminescu înapoi. În noi. Adânc, luminos, vindecător…!
