Despre SIBIU, cu DOR și DRAG…

 

Primele zile ale noului an- aniversar pentru multisecularul nostru SIBIU- mi-au trezit un gând… să adun și să ofer lui, Sibiului, cât mai multe gânduri, simboluri, amintiri, din partea sibienilor de departe… in dar și în semn de respect pentru venerabila vârstă- 825 de ani…

 

Și cum am dat „șfară în țară”, sibienii ne-au transmis sentimentele și dorul și…. urările lor pentru ceea ce- spun ei- este apa vie care le curge prin vene: SIBIUL.

 

*„Sibiu este orașul meu. O spun de fiecare dată cu o oarecare îngâmfare, o spun altor români simîindu-ma superioară, o spun străinilor simîindu-ma datoare și onorată să îl fac cunoscut. Nu sunt o îngâmfată, dar când e vorba de Sibiu îmi pierd modestia și devin sibiancă chiar și în fața altor ardeleni. Știu că n-am nici un merit să mă fi binecuvântat Dumnezeu să mă nasc în Sibiu, e ca și cum m-aș lăuda ca am ochii verzi. Cu ochii mei verzi nu m-am lăudat niciodată, însă când e vorba să spun cuiva de unde sunt, îmi ridic nasul și spun aproape cu un aer regal: ,,Sunt sibiancă!”. Îmi place să văd apoi reacția celor din jur, care de fiecare dată, în ciuda… înfumurarii mele, nu pot decât să recunoască: ”E frumos Sibiul!” și apoi încep să se laude chiar și ei cu zilele petrecute acolo sau cu informațiile pe care le au despre Sibiu. El, Măria-Sa, Sibiul implineste 825 de ani de atestare documentară, dar eu știu că are mult mai mulți ani, fiindcă istoria lui pâlpâie în fiecare colțisor al lui și mi-a rămas si mie în fiecare fibră a ființei mele prin bunicii, străbunicii și străbunicii străbunicilor mei care sunt sigură că au rămas acolo în ciuda oricăror vitregii istorice. Nici eu n-am plecat ca să nu mă mai întorc, nu cred ca există sibian care să fi plecat definitiv. Îi simt vechimea istorică, dar niciodată vechi, EL e cineva, nu e ceva, e veșnic viu și nu îmbătrânește. Străluceste de fiecare dată când mă întorc acasă cu aceeași forță care mă emoționează și mă bucură până la lacrimi.

Doar aici pot să plâng; știu că el mă înțelege, că mă ia în brațe ca pe un copil pierdut și-mi spune:,,Liniștește-te, ești bine, acum ești acasă!” Sibiul vibrează o istorie milenară pe care dacă i-o cunoști nu poți decât să i-o admiri și să te închini în fața măreției ei fără seamăn în România, iar rezistența sibienilor pentru a-l apăra, reconstrui și dezvolta este admirabilă. Acest oraș poartă blazonul românilor și al sașilor care au împărțit un loc în pace, gândindu-se împreună doar la măreția lui. Respectul pentru acest colț de rai o regăsim oriunde am păși în el, fiindcă pietrele au fost așezate cu grija veșniciei și a gândului că vor trebui să existe și pentru cei ce vor urma. Sunt departe de Sibiu acum, însă niciodată nu m-am despărțit de el. E zilnic în gândurile mele, îi citesc istoria de când mă știu și încă n-am terminat să i-o descopăr. Continuă să mă uimească, să mă bucure cu aceeași intensitate fiecare vibrație a lui, fiindcă de fiecare dată o face la înălțime. La Mulți Ani, Sibiul meu! Îți mulțumesc pentru încrederea pe care mi-ai dat-o să mă simt specială, binecuvântată și mândră! Datorită ție sunt cea care sunt astăzi, datorită ție stau cu fruntea sus oriunde m-ar purta pașii în lumea aceasta! Și nu e tot, mândria merge mai departe. Fiul meu, chiar dacă nu a trăit în tine, are aceeași poziție dreaptă pe care i-o dă identitatea: e tot sibian și probabil copiii lui vor avea aceeasi poziție dreapta a coloanei morale, fiindcă vor ști că vin dintr-un loc unde pietrele sunt așezate intr-un fel cunoscut doar de sibieni, cu precizia matematică a conștiinței lor și sfințenia rânduielii ,,ca la sași”. La Mulți Ani, Sibiul meu drag! Abia aștept să mă întorc acasă!” (Mihaela Ciovică, Montreal) (n.r. Prima fotografie reprezintă o pictură a aceleiași Mihaela Ciovică)

 

• „SIBIU. Doamne, l-aș striga în gura mare, așa încât să mă audă de aici… Sunt plecată de vreo 40 de ani… am plecat atunci, într-o conjuctură nefericită. Nu m-am mai putut întoarce, dar, din 95 încoace, am tot venit cam o datăpe an. Nici măcar blestemăția asta de scaun cu rotile nu mă ține să nu mă întorc. Chiar dacă din familia mea acolo nu mai e nimeni, mai am încă vecini, prieteni și mai ales amintiri…. am pașii către școală, către liceu, am drumul, am cerul, am acolo munții. Germania… sigur, e minunată, avem o casă și o gospodărie frumoase, dar… la SIBIU e ACASĂ. Și ține-mă Domnu‘, cât trăiesc să mai vin… dacă te naști și trăiești în Sibiu, îl ai cu tine peste tot, viu, ca un talisman, ca un blazon… îi doresc lui, Sibiului și tuturor sibienilor și tuturor celor care vin în Sibiu și sigur se înamorează de orașul nostru FERICIRE! Din toată inima mea care, chiar de-a-mbătrânit, tot sibiancă e!” (Odeta Muller, Munchen)

 

„Mă numesc Sebastian. Am 45 de ani. Nu m-am născut în Sibiu dar știu că mama era sibiancă. Am crescut departe, la Ploiești, dar mama, cât a trăit, a încercat mereu să mă facă să iubesc sibiul și să îmi insufle- atât cât putea departe de locurile acelea- tradițiile și obiceiurile locului. Când eram mai mic m-a dus de câteva ori acolo. Iar amintirile sunt… de nedescris. Am vizitat tot ce se putea vizita la vremea aceea și știu că seara mă ducea la plimbare pe strada Cetății ori în parcul Sub Arini. Cred că am fost la Sibiu de vreo 5 sau 6 ori… Mi se părea orașul, atunci așa, cât un ca este sau un muzeu uriaș. După ce mama s-a dus, nu am mai ajuns dar, cine știe, poate viața mă va duce acolo din nou. E un oraș admirabil și mereu aud că se întâmplă lucruri minunate. Mai ales in domeniul culturii, al turismului… Aș vrea mult să mai ajung acolo deși acum, boala nu mi-ar mai permite să gust toată splendoarea lui, pentru că aproape am orbit, dar oricum, SIBIU e și rămâne SIBIU, un motiv de mândrie pentru români, un oraș viu de sute de ani pe care toată lumea îl iubește!”

 

„SIBIUL… da, îl scriu cu majuscule pentru căașa simt, pentru că altfel NU POT. SIBIUL… e tot ce e mai frumos în mine. Nu m-am născut acolo. Sunt din Constanța, de loc. Dar acolo am trăit de la 5 ani până la 55… o jumătate de veac în care SIBIUL mi-a devenit sângele care îmi curge și acum prin vene. În ciuda distanței de mii de kilometri, și a anilor care ne despart… chiar mă gândeam într-o zi… dacă aș putea, aș veni pe bicicletă sau pe jos atâta drum până acolo. Doru-i dor, nu-l poți topi… sunt în America, de 25 de ani, dar… există un dar și cred că toți în situația mea înțeleg. Și da, la aniversare cum să nu urez orașului ăstuia care m-a adoptat și m-a crescut tot ce-i bun, tot ce îi poate mări frumusetea și prestigiul?!? LA MULȚI ANI, bunule și minunatule! Ești acolo, în inima mea! Ne revedem… la vară!” (Octavian Cristea, Baltimore, SUA)

 

“Când mă întreabă oarecine despre Sibiu spun atâta: e în inima mea. Cum însă înțeleg că anul acesta e unul de sărbătoare și nu una oarecare… mai spun așa: să trăiască Sibiul și să ne bucure în veac! E și rămâne un loc, un oraș de vis! E locul în care.. din nefericire nu m-am născut dar aș cere să mă nasc acolo! Știți cum am cunoscut eu prima dată Sibiul? Prin povestirile și amintirile elevilor mei acre plecau acolo în tabere și apoi, la întoarcere nu-i mai oprea nimeni din povestit. Când veneau de acolo, făceau niște compuneri la școală de te făcea să dai o fugă ACOLO, să te convingi. Acolo era Sibiul, acea minunăție acre fura iniam copiilor și tinrilor și m-am convins și eu nu daor din compunerile și povestirile lor care umpleau recreațiile… am cerut la un moment dat să merg și eu în tabără cu ei și mi s-a pus la inimă, nu alta! LA MULȚI ANI, SIBIU!” (Filofteia Marinică, 77 ani, profesor de limba și literatura română, Ploiești)

 

 

surse foto: Mihaela Ciovică, Louis Guermond,  Szabolcs Ignacz