ACOLO UNDE… TRADIȚIA E LA EA ACASĂ!
Folcloristii sustin ca, de fapt, “Căsătoria este înţeleasă în viziunea populară ca eveniment – trecere în ciclul vieţii, ca prag spre altă etapă în existenţa firească, ce marchează intrarea deplină a tânărului în viaţa socială, în rândul oamenilor. De-a lungul vremurilor a însemnat „. un gest exultant de viaţă, integrându-l pe individ în succesiunea generaţiilor ca născător de viaţă, asigurând astfel durata şi puterea poporului însuşi, în mijlocul atâtor necazuri şi poveri la care îl supuneau furtunile istoriei”.
Nunta, prin viabilitatea sa ca obicei, este un complex ceremonial care întovărăşeşte şi execută trecerea peste acest prag din viaţa omului – căsătoria. Întrucât antrenează medii diferite, procesul ritual în totalitate constituie o înlănţuire de rituri care au menirea de a uni pe cei doi tineri, cele două grupuri familiale şi de a reorganiza structura comunităţii săteşti prin trecerea mirelui şi a miresei din rândul fetelor şi al feciorilor în cel al bărbaţilor şi nevestelor. De aceea în nunta tradiţională se întâlnesc o mulţime de rituri de unire, de împotrivire împletite cu rituri de fecunditate.
Întreaga colectivitate sătească participa al acest eveniment într-o desfăşurare impresionantă de vitalitate şi exuberanţă manifestată prin joc, cântec, ciuituri precum şi prin întreaga suită de gesturi şi practici tradiţionale.
Pe vremuri (dar si azi in unele sate pastratoare de traditii) din rândul feciorilor, mirele trebuia alege un stegaş, de obicei, un prieten mai apropiat care trebuie să aibă amândoi părinţii în viaţă astfel încât să nu fie stingherit de sufletul cuiva în timpul oficierii rolului său. Pe timpul cât ţine nunta, stegaşul devine primarul feciorilor si rămâne tot timpul în mijlocul lor jucând steagul, având obligaţia să înceapă strigăturile iar ceilalţi să le preia continuându-le. Însemnătatea rolului de stegaş este întărită şi de grija cu care trebuie să poarte steagul pentru a nu-i putea fi furat de alţi feciori. Dacă ăi este furat, stegaşul plăteşte feciorilor o „herie” (zece litri) de vin. Ca semn distinctiv poartă peste cămaşă sau pieptar, în diagonală o panglică tricoloră.
Ei bine, la Rasinari, aici, langa noi, s-a pastrat inca bine obiceiul intampinarii mirilor si alaiului cu ficiorii cu ci impodobiti- anume ca sa alunge spiritele rele si sa confirme ca tanara pereche merita respect si har de bunul Dumnezeu, sa fie familia binecuvantata si la adapost. Ciucuri cei mari de jur-imprejurul calului, stufosi si in culori vii par niste talismane, iar calul in sine este prin rolul sau… un simbol. Impetuozitatea, puterea, supletea si viteza calului l-au consacrat din vechime drept “vehiculul zeilor; el simbolizeaza armonia elementelor cosmice. E un animal “solar’, legat in acelasi timp de stihia apelorsi de cea a focului, dar in traditia romaneasca este asociat fertilitatii pamantului, fiind sute de ani ajutorul de nadejde al taranului la muncile campului. El e calauza si sfetnic dar si simbol al vitejiei…
Si asa, impodobiti, caii vestesc la Rasinari, NUNTA. Ca niste sfetnici credinciosi, vestind ca mirii vor fi si ei, ca si ai lor… oameni gospodari, demni de radacinile satului.
O imagine care, spre “painea sufletului”, ne convinge ca si pruncii invata aici TRADITIA ca pe lectie de capatai.
Sursa foto: Anita Bloanca
