Multe si minunate sunt legendele culese de Ioan Parean, autorul unei interesante culegeri de folclor din Marginimea Sibiului, dar si a unor monografii si lucrari care ne intorc catre cunoasterea propriilor radacini. Citind lucrarile domniei sale, gandul te duce cu alean catre Ioan Neculce, cronicarul fara de hodina de demult si descoperi, pagina cu pagina, „lucruri ce suntu audzite din om in om, de la oameni vechi si batrani” si vezi, deodta, dinainte-ti, trecutul cu tot ce-i al sau si trebuie sa ramana in veac!
Iata azi, la rubrica noastra o legenda care-si face loc sa infrateasca locaitatile Orlat si Cristian:
LEGENDA GRĂDINII LUI RAICHEL
O veche poveste, ce doar rareori mai poate fi auzită pe aceste meleaguri, se referă la un conflict de vecinătate între locuitorii satelor Cristian şi Orlat, eveniment petrecut cu mai bine de şase secole în urmă.
Orlatul şi Cristianul erau, în urmă cu multe veacuri, două sate înfloritoare aşezate pe Valea Cibinului, iar locuitorii lor trăiau în pace şi bună înţelegere.
În Orlat erau românii, iar în Cristian saşii. Aceştia din urmă, aşezaţi pe pământul Transilvaniei, la chemarea regilor maghiari, erau avantajaţi prin „diplome“ şi privilegii de către Coroana ungară. Pământurile, pădurile şi apele erau folosite de către saşi, de acum înainte împreună cu românii pe care noii veniţi i-au găsit pe aceste locuri.
Saşii erau meseriaşi pricepuţi şi agricultori vestiţi, iar românii din satele Mărginimii Sibiului îşi câştigau pâinea zilnică din păstorit, lucratul câmpului, fiind neîntrecuţi în tăiatul şi prelucratul lemnului care se găsea din abundenţă în întinsele lor păduri.
Unde este belşug, pace şi sănătate, creşte şi numărul locuitorilor, aşa încât, după o vreme, pământurile satelor respective nu mai puteau hrăni îndestulător tot mai multele guri ale celor două localităţi vecine.
Saşii intrau adeseori cu plugurile în pământurile orlăţenilor, iar aceştia nu pregetau să-şi pască turmele de oi pe înverzitele ogoare ale saşilor din Cristian. După o vreme, nimeni nu mai ştia precis unde a fost vechiul hotar dintre cele două sate şi în fiecare an el era schimbat fie către Orlat, fie către Cristian. De cele mai multe ori saşii cristereni şi-au împins hotarul satului lor peste pământurile orlăţenilor.
Pentru a nu se lăsa cu vărsare de sânge, juzii celor două sate au hotărât să-l cheme la faţa locului pe judele regal din Cetatea Sibiului, iar acesta să citească în vechile hrisoave, să asculte mărturiile bătrânilor satelor împricinate şi apoi să judece cu dreptate şi să traseze vechiul hotar între cele două comunităţi.
În ziua sorocită să se ţină judecata, martorii saşilor s-au dus în curtea bisericii lor fortificate, înălţată pe malul Cibinului, de unde au luat câte o mână de ţărână pe care au băgat-o în cizmele lor mari, astfel ca să stea cu tălpile pe acest pământ. Ajunşi pe locul unde trebuia să se restabilească „vechiul“ hotar, acum mult mai îndepărtat, în favoarea saşilor, aceştia s-au jurat în faţa lui Dumnezeu şi a judelui regal că ei stau cu picioarele pe pământul dăruit strămoşilor acestora de către rege, la venirea lor pe plaiurile transilvane.
Ei aveau în felul lor dreptate, stăteau cu picioarele pe pământul luat din curtea bisericii lor, pământ ce fusese dăruit de Coroana ungară la venirea lor pe aceste meleaguri. Însă, cu adevărat, în acel moment făceau umbră pământului care de secole a fost udat cu sângele şi sudoarea frunţii de multe generaţii de români, timp în care strămoşii saşilor încă nu părăsiseră ţinuturile lor de baştină din centrul şi apusul Europei.
Lăsându-se înşelat de jurământul saşilor, judele regal a poruncit să se tragă o brazdă de plug pe locul care de atunci înainte urma să delimiteze hotarele celor două sate, astfel încât românii au pierdut o bună bucată din moşia satului lor. Acest fapt a constituit scânteia care a aprins flacăra răscoalei din toamna anului 1382, în care românii mărgineni au căutat să-şi recâştige vechile drepturi şi libertăţi, acum uzurpate de puternica comunitate a saşilor din Cristian.
Neînţelegerile au generat numeroase pierderi de vieţi omeneşti din ambele tabere şi mari pagube materiale produse prin jafuri, distrugeri şi incendieri. Mult dorita pace s-a încheiat în luna ianuarie a anului 1383 în biserica-cetate din Cristian. Acolo, românii şi saşii s-au împăcat şi au jurat în faţa lui Dumnezeu că niciodată nu vor mai folosi armele când vor exista neînţelegeri între cele două sate. Şi, într-adevăr, de atunci înainte nu au mai fost semnalate conflicte armate între cele două comunităţi. Necesarul de pământ arabil a fost rezolvat prin defrişarea masivă a pădurii seculare care se întindea în acele vremuri între cele două sate. Toporul şi focul au silit pădurea să cedeze locul ei ogoarelor.
Locul unde s-a ţinut judecata s-a numit „Grădina lui Raichel”, după numele sasului care a avut ideea de a-şi băga pământ în cizme.
Acolo, pe marginea drumului, bătrânul Raichel a ridicat un han, unde drumeţii care coborau din satele lor, de pe munte şi mergeau spre Cetatea Sibiului, poposeau aici şi îşi astâmpărau setea cu câte-o ulcică de vin.
După o vreme, hanul a ars, ruinele lui s-au nimicit de-a lungul anilor, însă a rămas „grădina“, un teren înconjurat cu gard din mărăcini, răchite şi trestii, loc de pripas al sălbăticiunilor. Iarna puteau fi văzute, aici, haite de lupi ce ajungeau uneori până în preajma satului.
Pe locul „Grădinii lui Raichel”, în urmă cu vreo treizeci de ani, s-a ridicat un modern complex de creştere a viţeilor. Astăzi, aproape nimeni nu mai foloseşte în vorbirea curentă toponimul „grădina lui Raichel“; oamenii satului denumesc locul desfăşurării vechii judecăţi dintre cele două comunităţi, mai simplu „La complex”.
