Fluierul ii al mai de capatai glas ce tine de urat ciobanului. El il imbartbateaza, el il face sa se roage, el i-e tata si muma cand ii singur cu canele si cu oile sus, in munte! Ca nu de pripas il tine omu’ la brau, cum tineau cutitu’ haiucii…
demn de stiut, vechimea si continuitatea prezentei fluierului in viata spirituala a poporului roman pot fi sustinute si cu argumente lingvistice.
Desi Dictionarul Explicativ al Limbii Romane pune cuvantul „fluier” in legatura cu termenul de origine albaneza „floere”, este stiut faptul ca vocabularul limbii albaneze este pentru limba romana un mijloc de identificare a cuvintelor de origine dacica (albanezii fiind descendentii ilirilor, popor care vorbea o limba asemanatoare cu cea a tracilor si geto-dacilor, stramosii nostri). In acest sens, multi lingvisti considera cuvantul „fluier” alaturi de alti termeni pastoresti (branza, zer, stana, caciula, vatra, manz, tap), ca fiind de origine autohtona (dacica). Posibilitatea preluarii in romana din albaneza a cuvantului „fluier” este combatuta in primul rand ca in limba amintita termenul „floere” are o familie saraca, fapt ce atesta slaba lui circulatie, explicabila prin prezenta nesemnificativa a instrumentului denumit de respectivul termen in viata vorbitorilor acestei limbi. Spre deosebire de albaneza, in limba romana s-a format prin derivare un numar foarte mare de cuvinte.
Potrivit www.artatraditionala.ro , alti lingvisti, Th. Capidan, G, Giuglea, considera ca albanezul „floere” este imprumutat din romana. Sextil PUscariu adimte ca unele cuvinte („brad”, „grapa”, „bunget”, „brau”) ar putea fi imprumutate din albaneza, altele ar fi mai curand relicve autohtone decat imprumuturi; de exemplu: „caciula”, „copil”, „fluier”, „vatra”, „manz”, „balta”, „tap”.
Exista si pareri potrivit carora etimologia cuvantului daco-roman „fluier” (fluiera) si a variantelor dunarene „fluer”, „fluiara”, „sfruel”, „sfriel” , „friel” presupun un latin „exfluilus” (suflare) din care au evoluat toate aceste forme.
Prototipul „exfluilus” s-a format pe terenul limbii romane. Fiind un cuvant specific romanesc, ca si doina care se canta din fluier, aceste doua cuvinte au coexistat doar in dialectal dacoroman. La romanii de la sud de Dunare intalnim doar cuvantul fluier, adus de ciobanii ardeleni care au trecut Dunarea cu turmele lor, cuvantul doina neexistand. Stransa legatura dintre „doina” si „fluier” arata, prin urmare ca ambele au aparut la nord de Dunare, „in Ardeal”.
Ei bine, o dovada ca fluierul ii e nedespartit oierului, o intalnim si… sus, la Jina! In satul Zanei, dupa cum povesteste legenda, rezista povestea vie a unui grup de… fluierasi. Oameni destoinici, frati cu muntele dar si cu dorul, care glasuiesc prin fluier. Si nu-i de ici, de colea, caci aflam intre fotografiile postate de Muzeul Pastoritului din Jina, una despre care se spune ca dateaza de prin 1948 (foto 1). Prin urmare, nu ar fi exclus ca grupul sa aiba origini chiar mai vechi. Dincolo, insa, de socoteala anilor, traditia s-a transmis in tata-n fiu si ei, fluierasii din Jina- locul unde ciobanii tin cerul pe umerii lor, sunt un soi de emblema locala…
