„Uite-i sară, luna-i sus / Caieru-n furcă mi-i pus.
Acu-n pânză pregătit / Și povești de povestit”.
De ce erau atât de frumoase și importante șezătorile altădată? De ce se prelungeau până târziu în noapte? De ce sunt frumoase încă? Pentru că în lumea aceea, în spațiul acela, omul rămânea doar OM, cu toată frumusețea indiferent de vârstă, cu frumusețea aceea venită din interior pentru care nu avea nevoie nici de funcții, nici de diplome, nici de titluri, nici de importanță ci doar de un suflet deschis. Așa sunt oamenii buni: frumoși la orice vârstă, importanți tot timpul, valoroși, și oamenii aceștia știu să dăruiască mereu clipe de viață, frumusețe, bucurie. Nu degeaba una din strigăturile de șezătoare era: „Dragu-ni-i unde-am venit / Și cu cin’ ne-am întâlnit!”
Biblioteca din Avrig. Poveștile curg și lucrul sporește. Dar mai presus de toate este acel strop miraculos de tradiție și omenie care aduce împreună oameni faini şi mâini harnice, bucuroase să împărtăşească lucrul ca pe o poveste, dincolo de spatiu şi timp, ca odinioară. Din fusul tradiţiei vechilor şezători, încăpăţânate în… trăinicia lor.
sursa foto: bibliotecar MARIA GRANCEA
