Pe 12 mai a împlinit venerabila vârstă de 86 de ani. Altfel spus, trudă, pasiune, curaj, voinţă, măiestrie. De la fizică şi chimie, la arta pură, conjurată în siluetele ceramicii şi, de ce nu, în file de istorie. În 3 cuvinte: Horst Ernst Klusch.
Şi pentru că, oricând, a sta de vorbă cu domnia sa- profesor, colecţionar şi cercetător deopotrivă, Horst Klusch este o încântare şi o lecţie… vă împărtăşim interviul dedicat aniversării sale.
– Domnule Klusch, sunteţi de carieră, profesor de fizică-chimie. Care a fost momentul au mobilul care v-a determinat să intraţi în lumea artei, a ceramicii, mai cu seamă? V-aţi despărţit, vreodată, de ocupaţia iniţială?
– Nu, am fost şi am rămas profesor de fizică şi chimie dar şi… pasionat de ceramică, de istorie. Am început prin a preda, ca profesor, la şcoală. La Reci, la Sebeş-Alba. Şi dovadă că nu am abdicat de la profesie niciodată ar putea fi, de exemplu, cred născocirea mea în fabricarea hârtiei fotografice. Odată, am avut nevoie şi… mi-am fabricat-o singur. Experienţa am transcris-o, la acea vreme, în revista de fizică ş chimie, pe care o păstrez şi astăzi. Apoi, după ce am început să colecţionez ceramică, am publicat un studiu la Muzeul ASTRA privind ardea ceramicii- în fond, ceramica este o extraordinară îmbinare între ştiinţa fizicii, chimiei şi… artă. Aş mai spune şi că în 2006 am obţinut un brevet de invenţie pentru un dispozitiv termic destinat prevenirii formării avalanşelor, prin fixarea straturilor de zăpadă prin formarea unui soi de nituri de gheaţă care să împiedice dezastrele.
Pe de altă parte, însă, nu am renunţat niciodată la pasiunea colecţionării şi cercetării ceramicii.
– Care a fost primul sau primele obiecte colecţionate? Care a fost, să zicem, începutul pe această cale a artei?
– Prin anii ’48-’51 eram învăţător la Reciu Acolo, într-o comună învecinată, era un preot vestit, Ludwig Klaster, care avea o colecţie frumoasă, care mă atrăgea ca un magnet. Tot pe atunci, am descoperit la Pianu de Jos ceramică din cultura Nemşa dar şi ceramică habană, care o istorie extrem de interesantă şi pe care mi-aş permite să v-o povestesc…
– Ceramica habană nu este doar frumoasă, dar a şi influenţat arta transilvană şi merită cunoscut trecutul său. Pe când eram la şcoala din Sebeş- Alba am descoperit la Vinţu de Jos un centru puternic de ceramică habană. Iată istoria: prin secolul 16, undeva, prin centrul Europei, a apărut o sectă religioasă care avea ca principiu comunitatea bunurilor (un fel de… „comunism” religios. Din Tirol, membrii sectei au fost alungaţi, la un moment dat, către Moravia, de unde au ajuns, pe rând, în Cehoslovacia, apoi în Transilvania. Aşa cum indică factorii istorici, pe la 1621, principele Gabriel Bethlen i-a primit la Vinţu de Jos unde se pare că s-au statornicit cel puţin pentru 150 de ani. Mulţi dintre aceşti habani erau olari minunaţi. Şi au lăsat o moştenire impresionantă. Dar şi.. cărţi religioase, pe acre cu mare greutate le-am descoperit şi recuperat dintr-o Biblioteca Batthyanaeum, Alba Iulia. Au fost mai apoi, alungaţi şi de acolo şi au lăsat în urmă zestrea lor de cultură, luând, majoritatea, drumul Canadei, unde se spune că au ajuns fermieri bogaţi. Am studiat ceramica lor care face, cu siguranţă, concurenţă porţelanului chinezesc, şi, implicit istoria atât de fascinantă. Iar acţiunile mele au avut şi o primă consecinţă: pe când eram profesor la Sibiu, m-am trezit odată cu o delegaţie de… habani din Canada, dornici să vadă plaiurile unde au locuit şi creat strămoşii lor, la Vinţu de Jos. Ştiau de mine că am scris şi că mă preocupă arta lor. M-au rugat să îi însoţesc. Cu mare dificultate am reuşit să obţin aprobare de la Inspectoratul Şcolar să merg cu ei două săptămâni la Vinţu şi prin împrejurimi. Recunosc, a fost o experienţă frumoasă şi care m-a motivat o dată în plus să mă aplec asupra ceramicii, nu doar din punctul de vedere la colecţionarului, dar şi a cercetătorului.
– Care a fost următorul pas?
– Fireşte, am continuat. Să colecţionez, în paralel cu investigaţiile. La un anume moment, am descoperit o metodă de… sistematizare a ceramicii din punct de vedere matematic. Am publicat-o, fireşte şi asta mi-a atrs rugăminţile şi insistenţle celor de la Asociaţia Internaţională a Cercetătorilor să mă alătur lor. Am făcut-o, desigur.
– Care sunt, în Transilvania, centrele importante unde se păstrează încă tradiţia olăritului?
– Sunt mai multe: la Bistriţa, Reghin, Sighişoara, Sibiu, Făgăraş, Harghita, Anita, Chirpăr, Braşov. Eu recunosc, am acordat o atenţie specială continuităţii breslelor (sec 16, 17, 18)- Bistriţa. Sighişoara, Sibiu, Braşov, dar şi zonele de la Chirpăr, Saschiz, Corund, Nemşa, Haţeg. Am fost însă şi la Marginea în Bucovina, sau la Horezu.
– Ce are specific ceramica transilvană?
– Aş putea să spun că forma vaselor, a oalelor este foarte asemănătoare ceramicii din Germania sau Franţa. Le deosebeşte decorul. Cele din Transilvania sunt făcute din argilă de olar- culorile pământului fiind influenţate de prezenţa oxizilor de metale. În plus, trebuie să subliniez că aici s-a folosit din plin şi încă se foloseşte smalţul transparent cu un conţinut bogat de oxid de plumb ceea ce este extrem de toxic. În centrul Europei acesta este interzis încă de la sfârşitul secolului 19.
Revenind la caracteristici, aş spune că ceramica de Chirpăr- foarte valoroasă, de altfel, se distinge prin brâurile orizontale care încercuiesc vasul, iar cea de Saschiz se recunoaşte prin frumuseţea conferită albastrul de cobalt. Se folosesc două metode: metoda „zgrafito”- smalţul albastru se zgârie până se ajunge la stratul alb şi metoda „batic”- care utilizează aplicarea cerii de albine. De asemenea, este de spus că multe desene ale ceramicii transilvane continuă, întrucâtva, specificul decorului bizantin.
– Care este, care sunt cele mai vechi obiecte de ceramică pe care le aveţi în colecţie?
– Din cele nesmălţuite, sunt cahlele care datează din sec 15-16, împodobite, în majoritatea lor, cu decoruri mistice. Din rândul celor smălţuite, am ceramică decorativă din sec 18-19.
– Care este, însă, ultimul obiect achiziţionat?
– Ei bine, cum ştiţi, nu colecţionez numai ceramică, dar şi obiecte vechi. Ultima achiziţie este un aparat foto… cât un obiect de mobilier, datat 1890, care a aparţinut celebrului istoric Fisher, care a şi făcut numeroase fotografii ale Sibiului de odinioară. Aparatul a intrat în colecţia mea după vernisajul expoziţiei „Strădaniile Colecţionarului”, şi l-am dus acolo să poată fi văzut, cât mai este deschisă expoziţia. De altfel, mai am vreo 20 de aparate foto, fiecare cu istoria lui.
– Sunteţi, între altele, iniţiatorul Târgului Olarilor din Sibiu. Care este povestea?
– Totul a pornit de la o expoziţie de ceramică pe care am organizat-o în 1967, în vreme ce eram director la Şcoala nr 3 din Sibiu. În sala de sport, pentru că nu aveam la dispoziţie alt spaţiu. A avut succes. Atunci, am vorbit cu domnul Cornel Irimie, care atunci era şef de secţie la Muzeul Brukenthal şi anul următor am organizat prima ediţie a târgului Olarilor, în Piaţa Mică. În numai două ore (!), s-a vândut tot. Asta ne-a convins să mergem mai departe. Dar nu oricum, am încercat să organizăm stand special pentru ceea ce este kitsch, astfel încât lumea să distingă şi să aprecieze valoarea, tradiţia, dar şi pentru a încuraja olarii să păstreze marca tradiţională. Am ajuns, în scurt timp, la o participare de circa 130-150 de meşteri olari din toată ţara.
-acum se organizează astfel de târguri ale olarilor în 13 localităţi din ţară, dar noi am fost… pionierii. Am, însă, două poveşti interesante legate de acest târg.
– Spuneţi-le…
– Una dintre zonele cele mai prolifice în domeniul olăritului este Corundul, o localitate lângă Sovata. Acolo, şi acum, trudesc aproximativ 600 de olari pricepuţi. O altă poveste interesantă este cea a meşterului Ogrzeanu, din Horezu. Acesta a plecat cu mulţi ani în Germania, unde îşi continuă şi acum, cu mare succes, tradiţia şi participă şi acolo la târgurile nemţilor şi al cele cu participare internaţională.
– Sunteţi, observ, înconjurat nu doar de ceramică şi obiecte vechi, dar şi de foarte multe cărţi…
– Da. Pentru că am scris şi scriu destul de mult. Am aici, spre exemplu, o carte despre colonizarea saşilor, care vine cu o teorie nouă, argumentată, cumva şi prin toponimia SEPTEM CASTRA a teritoriului de al nordul Dunării, (Oltenia de azi): În opinia mea, denumirea de <Septem Castra> indică faptul că toponimul „ARDEAL” ar avea origini băştinaşe, căci altfel coloniştii germani, aduşi de Biserica Apostolică de la Roma, nu ar fi tradus această denumire, ca SIEBENBUERGEN ! Recunosc, este un studiu care a strânit multe comentarii, controverse, dar şi curiozitatea istoricilor.
De asemenea, am editat recent, un studiu referitor originea denumirii saşilor. Şi, fireşte, nu mă opresc aici.
– Cumva, mi-aţi anticipat ultima întrebare. Ce planuri aveţi în continuare?
– Dacă anul acesta am realizat expoziţia „Strădaniile colecţionarului”, pentru anul viitor promit să scriu o carte despre… păţaniile colecţionarului. Cred că merită să fie cunoscute. Şi, desigur, continui, pe cât posibil să colecţionez, să încurajez păstrarea tradiţiilor şi să fac cercetări.
Viguros, neostenit, suveran într-ale artei care deschide porţi ştiinţei şi istoriei, Horst Klusch dă viaţă ceramicii. Dă lecţii şi îşi continuă viaţa ca un muzeu mereu cu porţile deschise!
