11 aprilie. O zi care straluceste vertical in istoria vechiului Rasinari, acolo unde batranii spun ca s-a nascut linistea, acolo unde pana si brazii stiu a spune poezii, iar ulitele asculta glasul neclintit al carturarilor satului…
La 8 aprilie 1911 vedea lumina zilei Emil Cioran. La Rășinari. S-a stins din lume la 20 iunie 1995, la Paris. A fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără, insa a fi tentat sa ceară cetățenia franceză.
Când vorbim de Cioran, imaginea unui munte de scepticism, îndoială şi disperare ne apare în faţa ochilor; un munte a cărui greutate strivitoare o suportăm doar cu mari sforţări. Adulat ca un mântuitor de cei înşelaţi în speranţele lor sau, dimpotrivă, declarat Antichrist în tabăra celor care s-au adunat sub lumina credinţei, Cioran este în bună măsură un produs al subiectivismelor de tot felul. Pentru a-l înţelege cu adevărat, ar trebui să-l privim cu ochi capabili să sfredelească măruntaiele jeraticului cel mai încins. Pentru că, privit cu ochi inocenţi, spiritul lui Cioran arde retina şi pârjoleşte creierul. Cuvântul său are darul de a te prinde într-o menghină de foc, din care nu poţi scăpa nevătămat dacă nu ai sufletul suficient de oţelit, capabil să reziste la cele mai intense arderi.
Admiraţia noastră faţă de Cioran, de neclintit chiar şi atunci când devenim conştienţi de răul pe care ni-l provoacă, necesită ajustări grabnice, înainte ca ea să transforme această magmă clocotitoare într-un colos împietrit, fără suflet. Există asasinat – ne-o spune Cioran însuşi – şi din entuziasm. Denigratorii lui Cioran greşesc de aceea poate mai puţin decât cei care-i ridică statuie din propria lor ignoranţă sau superficialitate. A adera fără condiţii la ideile sale sau a le contesta nu înseamnă însă decât unul şi acelaşi lucru: a nega orice posibilitate de a-l înţelege. Din acest punct de vedere, puţinătatea exegezelor critice asupra operei lui Cioran nu poate decât să ne înspăimânte. Ea ne arată cât de puţin am încercat să-l înţelegem, preferând efortului critic un exerciţiu de admiraţie facil şi, din această pricină, dăunător.(Alexandru Seres)
Familia
Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci inclus în comitatul Sibiu, in Marginimea legendara, leaganul atator dascali, preoti si oameni intelepti… Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
Formarea
După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă „incoveniența existenței”. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.
Primele volume
Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua aparută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”.
Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.
Opera franceză. De la Coasta Boacii la… rue de l’Odéon
În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.
Se cunoaste ca celebrul rasinarean a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, va constata mai târziu.[necesită citare] Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, „trăirismul”).
Tematica operei
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.
Premii și distincții
Premiul Rivarol, 1950
Centre National du Livre din Paris acordă o bursă pe an numită în cinstea lui
La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui
În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
O particularitate onomastică: inițiala M.
Curând după debutul francez, Cioran începe să-și semneze volumele E.M. Cioran. Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala „M.” din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare. După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel – consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane – s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala. Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului. (Cf. Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, București, ed. Humanitas, 1996, p. 191.)
Post scriptum de dincolo de moarte
După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului.
Opera în limba română
Pe culmile disperării, București, 1934
Cartea amăgirilor, București, 1936
Schimbarea la față a României, București, 1936
Lacrimi și sfinți, Bucuresti, 1937
Amurgul gîndurilor, 1940
Îndreptar pătimaș, ed. Humanitas, București, 1991
Singurătate și destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu, cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, București, 1992
Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, București, 1995
Mon pays/Țara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv), ed. Humanitas, București, 1996
Opera în limba franceză
Volume de autor
Œuvres (Opere complete), éd. Yves Peyré, Paris, Gallimard, 1997, 1999, 2001, 2003
Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949
Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952
La Tentation d’exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956
Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960
La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964
Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969
De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973
Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, ” Les essais ” (Eseurile), 1979
Exercices d’admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986
Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986.
Le Livre des leurres (Cartea amăgirilor), 1936, trad. Grazyna Klewek, Thomas Bazin, Paris, Gallimard, 1992.
Bréviaire des vaincus (Breviarul învinșilor), 1940-1944, trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 1993.
L’âge d’or (Vârsta de aur), Châteauroux, 1995 (eseu din Histoire et utopie)
Anthologie du Portrait. De Saint-Simon à Tocqueville (Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville), Paris, Gallimard, 1996.
Cahiers (Caiete), 1957-1972, cu o prefață de Simone Boué, Paris, Gallimard, 1997.
Solitude et destin (Singurătate și destin), trad. Alain Paruit, Paris, Gallimard, 2004 (culegere cuprinzând articolele publicate în presa românească între 1931 și 1943)
Des Larmes et des Saints (Lacrimi și sfinți), 1937, traducere din limba română și prefață de Sanda Stolojan, Paris, L’Herne, 1986
Sur les cimes du désespoir (Pe culmile disperării), 1933, trad. André Vornic, Christiane Frémont, Paris, L’Herne, 1990
Cahier de Talamanca (Caietul de la Talamanca), 1966, Paris, Mercure de France, 2000.
Ébauches de vertige, (Schițe de vertij), Paris, Gallimard, 2004 (extras din Écartèlement)
Le Crépuscule des pensées (Amurgul gândurilor), 1940, trad. Mirella Patureau-Nedelco, Paris, L’Herne, 1991
Valéry face à ses idoles (Valery față în față cu idolii săi), Paris, L’Herne, 2007 (reluat din Exercices d’admiration)
Essai sur la pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre (Eseu asupra gândirii reacționare, apropo de Joseph de Maistre), text introductiv de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, ed. Fata Morgana, 1977 (reluare a prefeței la antologia de texte despre Joseph de Maistre, alese de Cioran, apărută la Monaco, la ed. du Rocher, în 1957)
Vacillations (Clătinări), 1970, illustrații de Pierre Alechinsky, Fontfroide-le-Haut, 1998.
Sissi ou la vulnérabilité (Sissi sau despre vulnerabilitate), în Jean CLAIR (dir.), Vienne 1880-1938. L’Apocalypse joyeuse, Paris, éd. du Centre Pompidou, 1986 (retipărire)
L’Élan vers le pire (Elanul către mai rău), fotografii de Irmeli Jung, Paris, Gallimard, 1988.
Antologii
Cioran, Emil (ed.) Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceza si note de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997
Cioran (antologie)
Cioran si muzica, selecția textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996.
Cel care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu rămâne singur. Aceasta este drama lucidului, a celui care trăieşte până la paroxism ruptura dintre spirit şi lume. Cioran are însă orgoliul de a face parte din categoria celor absolut singuri, a celor care nu pot avea un Dumnezeu, pentru că nici un Dumnezeu nu le poate oferi consolare în absenţa speranţei; ei nu-şi pot găsi mângâierea decât în propriul lor chin. “Doamne, m-am prăbuşit în inima mea!”, exclamă Cioran în finalul Cărţii amăgirilor; strigătul acesta, exprimând deznădejdea celui conştient că orice căutare a transcendenţei e sortită eşecului, este totodată strigătul celui care se trezeşte condamnat la o “singurătate cosmică”, singurul său tovarăş fiind suferinţa. Pe urmele lui Dostoievski, care indica drept cauză a conştiinţei suferinţa, autorul volumului Lacrimi şi sfinţi împarte oamenii în două categorii: cei care înţeleg şi cei ce nu înţeleg acest adevăr.
