Magia apei în Sâmbăta lui Lazăr – a Floriilor, într-o căniță plimbată de copii. Obicei din Avrigul de altădată.

A fost… odata ca niciodata, un loc cu oameni carora creinta le tinea de lumina si de sarbatoare, harnici si buni, care aveau pricepereasa dea fiecarui gest si obicei un rost, un pitoresc unic, spre mostenire din tata-n fiu.

Iata acum, la ceas de praznic, glasul unor amintiri despre ce era odata Sambata Floriilor aici, la poalele Fagarasilor:

“Ajunul Floriilor sau Sâmbăta lui Lazăr era destinată pomenirii morților, însă într-o formă care să păstreze legături de suflet cu aceștia și, în același timp, să sublinieze valoarea vieții, renașterea, continuitatea.

La noi, la Avrig, în Sâmbăta Floriilor, pomenirea morților se făcea, în afara celei tipic creștine prin parastas, într-un mod aparte, moștenit, se pare, din timpuri străvechi: se ducea apa pentru morți.

Era un obicei pe care-l practicau copiii și apa devenea magică în acea zi, prilejuind bucurie gazdei în curtea căreia intra un copil cu cana de apă pentru morți, copiii se bucurau și ei, dar din cu totul alt motiv: a duce apa la morți era ca un fel de a merge la colindat, copiii primind câte un bănuț de la fiecare gazdă.

Sâmbăta lui Lazăr fiind destinată pomenirii morţilor , apa aceea constituia puntea construită între cele două lumi cea fizică, materială şi palpabilă a viilor şi cea subtilă, misterioasă a umbrelor.

Dimineaţa copiii luau într-o cană special păstrată pentru acest ritual, apă „neîncepută“ pe care o duceau rudelor care aveau morţi de pomenit. Fără descântece, fără alte cuvinte decât „Am adus apă la morţi“. Stăpâna casei, mulţumea, lua cana, golea o parte din apă într-un vas , umplea cana cu apă din casa ei şi punea lângă căniţă un bănut. Primul bănuţ rămânea în cană până la sfârşit. De regulă prima gazdă la care se duceau copiii era cea mai apropiată rudenie (bunicii) sau naşii şi primul bănuţ era, pe vremuri, de argint.

Bătrânele așteptau în portiță și dacă știau că nu au nepoți să le calce pragul cu cana cu apă magică, rugau pe acei copii care treceau pe stradă să vină și la ele. Noi copiii știam că dacă refuzam rugămintea vreunei gazde îngerul nostru păzitor plângea fiindcă își pierdea aripile. Nu puteam lăsa un înger făra aripi și nici sufletele din „ceea lume“ fără apă, așa că lăsam stropul de apă în cana băbuței și plecam veseli cu un bănuț în plus, dar și cu o binecuvântare, iar îngerul nostru zâmbea fericit printre raze de soare.

Cana nu trebuia să rămână nicio clipă goală în tot periplul ăsta și ne temeam mai ales de câte un moș care glumea cu noi cerându-ne să bea din cană că „taaare-i însetat“ și a mai băut vre-o două-trei căni, dar tot nu i-a ajuns. Știam că trebuie să-i dăm bătrânului să bea un strop de apă, dar în aceeași timp stăteam cu inima strânsă ca nu cumva să fie chiar așa de însetat încât să lase cana goală sau , Doamne fereste, să înghită bănuțul! Dar Moșul știa mai bine ca noi cât de important era ritualul și își uda doar buzele cu apa pe care copiii n-aveau voie s-o guste, doar s-o ducă, iar bătrânii își găseau în ea leac pentru dorul de cei duși în „ceea lume“.

Ne feream să gustăm vreodată din cană știind că, dacă un copil gustă ori chiar dacă își udă doar buzele cu apa aceea își pierde mințile și nu mai cunoaște pe nimeni, nici măcar pe mama sa. Era de mirare pentru noi cum nu-și pierdeau mințile bătrânii care gustau, dar se vede treaba că fiind bătrâni mințile lor erau bine ancorate iar ale copiilor erau ușoare ca fluturii și lezne de pierdut.

Ne întrebam, în gând, la ce le-o fi trebuind apa aceea morților, că tot erau morți și dacă, intr-adevăr veneau noaptea s-o bea. Știam că bunica lăsa blidul cu apă noaptea, pe pervaz, afară, „să bea bietele suflete“ iar pe cea rămasă, pe care o „răsărea soarele“ o descânta și stropea curtea. Lângă blidul pentru suflete lăsa bunica și cănița cu care fusesem ziua, căniță în care lăsa un strop de apă „plimbată“ de noi, acel strop era pentru îngerul nostru. Taaare am fi pândit noi noaptea să vedem cum soarbe îngerul stropul de apă, dar tot atât de tare ne temeam de sufletele însetate care ar fi venit la blidul de pe pervaz. Eram însă mulțumiți că îngerul rămasese cu aripile la locul lor și îi simțeam zâmbetul de mulțumire în somn. Eram mulțumiți și că făcusem o treabă care se pare era importantă și prin ceea ce făcusem dădusem un pic de magie unei banale căni cu apă.

În aceeași zi de sâmbătă a lui Lazăr femeile duceau la morminte crenguțe verzi de salcie, pe care le stropiseră cu apă din cea adusă de copii pentru morți. Am aflat mai târziu de ce : se închidea astfel cercul: salcia învrzită semnificând viața, renașterea iar apa asociată în plan material scurgerii implacabile a timpului este element indispensabil vieţii atât celei materiale cât şi celei spirituale. Dacă Timpul aduce uitarea, alinarea, şterge durerea, ura , temperează patimile, Apa, în credinţa populară, ca element purificator duce cu ea bolile, neîmplinirile, aduce belşug sau dezvăluie prin ochiu-i magic adevărul, deschide porţi către sufletele celor dispăruţi spălând durerea prin apa morţilor şi aducând liniştea celor rămaşi şi, dobândind atribute sacrale prin Taina Botezului, reface legătura dintre Om şi Dumnezeu”. (Maria Grancea)