În Ţara Făgăraşului erau vremuri în care aproape că nu se afla sat fără cămări şi turnuri pentru slănină în bisericile fortificate, casă fără o putină de brânză, curte fără un cuptor de pită, grădină fără ceapă şi vreo gazdă fără un pahar de rachiu. Aşa că primul lucru pe care îl găseai pe masă, sau cu care plecai în traistă de aici era pachetul de merinde tradiţionale din partea locului.
Cine mai ştie şi mai ţine la lucrurile astea spune că la loc de cinste era pâinea de casă cu cartofi făcută în cuptor, brânza neaoşă, ceapa roşie de Făgăraş şi slănina roză şi fragedă”. Pe lângă care strecurau şi câte-o glajă cu rachiu „viu şi plin de aromă”, făcut în casă, bunăoară, ori vreun blid de pământ burduşit cu lapte de ghibolă. 
”Şi… cam tot asta puneau ai noştri în traistă şi când se duceau bătrânii la copiii care le-au plecat la şcoală departe, la neamurile de la oraş, ori la câte un domn cu treabă”. (vorbele vin de la câţiva localnici din Mândra. Convinşi că acesta ar trebui să fie rostul şi-acum, când pe la oraş oamenii mănâncă gustări de cele scumpe dar nesănătoase).
O poveste simplă dar cu tâlc, împărtăşită undeva, pe o reţea de socializare. Şi, totuşi, reală. Obiceiuri, mâncări. De altădată. Pitoreşti în gustul şi esenţa lor, lecţii date de bunii gospodari ai locului acestuia, harnici ai pământului şi neîntrecuţi în creşterea animalelor.
